Madeleines

No sooner had the warm liquid mixed with the crumbs touched my palate than a shudder ran through me and I stopped, intent upon the extraordinary thing that was happening to me. An exquisite pleasure had invaded my senses, something isolated, detached, with no suggestion of its origin. And at once the vicissitudes of life had become indifferent to me, its disasters innocuous, its brevity illusory – this new sensation having had on me the effect which love has of filling me with a precious essence; or rather this essence was not in me it was me. … Whence did it come? What did it mean? How could I seize and apprehend it? … And suddenly the memory revealed itself. The taste was that of the little piece of madeleine which on Sunday mornings at Combray (because on those mornings I did not go out before mass), when I went to say good morning to her in her bedroom, my aunt Léonie used to give me, dipping it first in her own cup of tea or tisane. The sight of the little madeleine had recalled nothing to my mind before I tasted it. And all from my cup of tea.

— Marcel Proust, In Search of Lost Time

We take pictures because something right then and there in that frame triggers the feeling of an older memory. We take pictures so that we can keep the memory of us having that feeling forever. Maybe the only pictures worth being taken are madeleines.

Memory, unlike time (time as established convention), is not linear. A madeleine can, and do, occasionally, recall feelings linked to things not yet happened. Also, memory is not limited to personal experience. As C. G. Jung put it long time ago, we do own the memory of our entire species – therefore any picture can be a madeleine at some point or to someone else than its author, as it’s less about the image itself and more about the hidden reason for we connect to it sub/unconsciously. If madeleine, the picture enables us to find, through something deeply personal such as a specific memory, the essence of humanity within us.

We take pictures so that we last, so that we don’t die. We don’t know nor believe that there is no death. But the right picture could teach that to us. The right picture could give us a glimpse of our endlessness.

That right picture, most of us never manage to take.

Cimitirul

Erau mai mulţi acolo decît în sat şi de mai bine de jumătate din ei nici măcar nu se mai ştia. Doar copiii locului le mai săreau cîteodată în braţe. Cireşe pietroase, piersici zemoase, pere luminoase şi nuci cît pumnişorii lor – acestea erau roadele vieţii lor trăite încă multă vreme după ce nu a mai fost nimeni să-i pomenească.

Bref © Mishu Vass
Related posts: Story in a Frame.

Ultima fotografie | Last Picture

Ultima fotografie

În ziua pensionării am deschis primul album. Sărbătorind evenimentul alături de copii şi nepoţi, m-am gândit că ar fi bine să vadă şi cei mici pe unde am umblat când eram tânără. Am cutreierat multe ţări, unele nici nu mai există; fiecare album spune povestea unei călătorii şi sunt atâtea încât umplu o bibliotecă întreagă. Astfel că, după prânzul festiv, când copiii s-au retras pe terasă ca să fumeze şi să vorbească de-ale lor, nepoţii s-au adunat cuminţi în jurul meu şi am început să răsfoim împreună.

Am petrecut în felul acesta ore bune. Le plăceau imaginile, dar mai ales poveştile care le însoţeau, despre ţinuturi fantastice pe care ei doar visaseră să le vadă când erau mititei şi părinţii le citeau basme seara înainte de culcare. De la o vreme însă începură să plece unul câte unul, iar eu am deschis ultimul album, în care erau fotografii de care nu îmi aminteam. Mă arătau parcă mai bătrână decât ştiam din oglindă, înconjurată de nepoţii ce dădeau şi ei semne de maturizare.

Ultima pagină era goală. Ridicându-mi privirea din album, am observat că lângă mine nu mai şedea nimeni. În stânga, în dreapta, în faţa mea, albumele răsfoite stăteau grămezi. Doar în spate mai era spaţiu de trecere şi, încercând să mă ridic din fotoliu, am constatat că înţepenisem, aşa că m-am aşezat la loc, cuibărindu-mă sub pled. Casa dormea, oaspeţii mei la fel; nu se auzea niciun sunet, nici măcar un sforăit.

Am închis albumul, pregătindu-mă să îmi petrec noaptea în fotoliu, când am auzit scârţâind uşa de la intrare şi, imediat după aceea, o mână m-a atins pe umăr. O voce necunoscută m-a întrebat dacă doresc să facem o poză împreună şi mi-am dat seama imediat că nu era nevoie să mă întorc ca să ştiu cine mă vizita la ora aceea târzie.

În ultima fotografie, mă aflu în mijlocul sufrageriei, între bibliotecă şi geam, înconjurată de colecţia mea de albume, cu genunchii înveliţi în pled şi mâinile încrucişate în poală. Am ochii închişi şi parcă zâmbesc. S-ar părea că am avut o moarte uşoară.

Last Picture

I opened the first photo album on my retirement day. As I was celebrating with the family, I thought that my grandchildren would be interested to see where I traveled in my younger age. I visited many countries some disappeared from the map; each album tells the story of a journey, and there’s so many that, in time, I filled a whole library with them. Thus, after the festive lunch, when their parents went out to the terrace to smoke and make plans, the kids surrounded me, and we started to look at the pictures together.

We spent this way all through the afternoon until the night began to fall. They enjoyed the pictures, but most of all they liked the stories, most of it about fantasy lands they were only dreaming to see when they were littler, and their parents read them bedtime stories. From some point, they started to leave, one by one, and I opened the last album containing pictures I had no memory of. In those pictures, I was looking older than I knew from the mirror, and the grandchildren themselves looked as if they were not kids any longer.

The last page was blank. As I raised my eyes from the album, I noticed there was no one around me. In front of me, on the right, on the left, the albums were laying in piles. I could only make my way to the bedroom through a narrow space behind the armchair; as I tried to stand up, I felt numb, so I sat down and bundled up under the blanket. The whole house was sleeping, and so did my guests; there was no sound, not even a snore.

As I closed the album, deciding to sleep in my armchair, I heard the creak of the front door, and soon a hand touched my shoulder. A voice I didn’t know asked me if I wanted to have a picture together and I knew right away there was no need for me to look behind to find out who was visiting at that late hour.

In the last picture, I am in the middle of my living room, between the library and the window, surrounded by my collection of photo albums, knees under the blanket, hands on my lap. Eyes closed, I look like smiling. It seems I had an easy death.

©M.V. Stories

Libertate | Liberty

Libertate

Iese în fiecare dimineaţă la ora şase, când lumea doarme iar turiştii încă nu s-au pornit să umple cafenelele şi străduţele. Când părăseşte tărâmul viselor e încă întuneric, iar visele se ţin de el ca pânzele de păianjen de plantele din fereastră. Le spală, după ce le-a examinat cu grijă, ingurgitând fiecare musculiţă. Curat, se înveleşte în cealaltă pânză, mai groasă, de giulgiu alb, şi iese cu torţa într-o mână şi cutia în cealaltă.

Două străzi mai încolo e locul lui, lângă indicatorul ce arată spre deal. Acolo e castelul pe care l-a vizitat şi el în vremuri mai bune. Cu ochii aţintiţi spre el, îşi drapează giulgiul pe lângă corp, aşează cutia, se îndreaptă de spate şi, cu torţa în mână, îşi începe ziua, drept şi nemişcat ca una dintre coloanele ce străjuiesc intersecţia şi primăria veche a oraşului.

I se spune Liberty. Prin faţa lui trec zilnic sute de oameni grăbiţi. Puţini realizează că este şi el un om viu. Din când în când, un clinchet îl anunţă că a fost remarcat. Bănuţul care cade în cutie. Sau o înjurătură scăpată printre dinţi, când cineva se împiedică în dreptul lui. Atunci nu primeşte nimic altceva.

Liberty nu are prieteni printre ceilalţi mimi. Spre deosebire de ei, el stă nemişcat. Nu face farse, giumbuşlucuri, iar clovnii i-au luat-o demult înainte, cutiile lor au devenit tot mai mari, de la o lună la alta. I-au spus-o în faţă: a pierdut momentul, nu a dat oamenilor ceea ce se aşteptau să primească, spre deosebire de ei, care nici măcar nu erau mimi.

Un singur prieten a avut Liberty; un căţel fără stăpân, liber şi el în felul lui, care l-a părăsit într-o zi pentru o femeie, plecând cu ea acasă. S-a întâmplat demult.

Astăzi însă oraşul e altfel. Pânzele viselor nu s-au lăsat curăţate cu totul şi o musculiţă vie insistă să i se aşeze pe obraz, în colţul gurii, de fiecare dată când reuşeşte să îşi creeze un echilibru. Nu e uşor să stea nemişcat; într-un fel, e ca mersul pe sârmă. Trebuie să îşi relaxeze toţi muşchii, astfel încât să nu mai simtă nicio durere în braţul cu care ţine torţa, în umăr, în tendoanele gâtului. Odată realizată această stare, poate rămâne aşa ore întregi. Cu condiţia să nu îl atingă nimic. Nici măcar o muscă.

În celălalt capăt al străzii, clovnii se întrec în năzbâtii. Copiii, adunaţi în jurul lor, râd. Vocile lor cristaline îl gâdilă în acelaşi fel ca picioruşele musculiţei. Zâmbeşte şi se dezechilibrează. Îi vine să se scarpine în urechi. Toga îi tremură îngrijorător în dreptul genunchilor. Cutia e încă goală.

Îşi goleşte şi mintea. Întâi de rămăşiţele viselor. Apoi de Liberty. Numele lui adevărat a dispărut demult. Închide ochii şi încearcă să îşi relaxeze, încet, fiecare părticică a corpului. Întâi călcâiele. Apoi fiecare încheietură. Picioarele, mijlocul, spatele. Simte cum se îndreaptă, devine mai înalt. Clinchetul cunoscut începe să se audă, întâi timid, apoi tot mai insistent. Dar nu deschide ochii. Continuă să îşi relaxeze muşchii. Braţul cu care ţine torţa e acum fluid, iar tendoanele gâtului se transformă, încet, în piatră. Piatră solidă.

Statuia Libertăţii, în toată splendoarea ei, ia fiinţă. Aude cum se umple cutia, clinchetul banilor care cad multiplicat de clinchetul banilor aflaţi deja în ea. De jur împrejurul lui, seara se înfăşoară ca o togă nouă. Ca un giulgiu negru. E timpul să plece acasă, cu sentimentul plenar că azi a oferit oamenilor ceea ce aşteptau. Într-atât, încât nu mai poate ieşi din acest cocon, ţesut din pânzele viselor lor. Simte că, dacă ar deschide ochii, ceva s-ar fisura, că, dacă ar face un pas, s-ar prăbuşi.

*

În dimineaţa aceea de iunie, când mergeam veseli spre castel, am văzut că, în dreptul coloanelor ce străjuiesc intrarea în primăria veche a oraşului, măturătorii, ajutaţi de clovni, adunau fragmentele unei statui de marmură. Se mişcau greu, de parcă nu s-ar fi trezit de tot din somn, însă erau veseli. Abia mai târziu, stând de poveşti la o cafea, am realizat de ce. Aveau buzunarele pline de mărunţiş.

Liberty

Each morning about six, when people are still sleeping, and the tourists haven’t yet flooded the cafes and the streets, he gets out. Before leaving dreamland, outside is still dark, and the dreams keep holding on him like the spider webs hold on the plants on the window sill. He washes it away, after eating all the dead flies. He wraps himself in a different cloth, thicker like a white shroud, and then leaves the house, holding a torch in one hand and the jar in the other.

Two blocks from home, there is his place, right next to the sign that shows toward the hill. There is a castle up there, which he visited in better times. Looking at it, he drapes his shroud, place the jar, straightens his posture and, the torch in his hand, starts the day, straight, still, as he was one of the columns that guard the crossroad and the old town hall.

They call him Liberty. Hundreds of people pass him by, daily, rushing. Only a few of them realize that he’s alive. Once in a while, a clink lets him know that someone noticed him. It’s the sound of the coin that falls in the jar. But, most of the times, what he hears is a curse, as people stumble to the paving. And the curses bring him nothing.

Liberty has no friends among the other mimes. Unlike them, he just sits still. He doesn’t do any jokes or funny faces, and the clowns are already more than one step ahead of him, with their jars and boxes enlarging a bit more every month. They told him once, right in his face, that he had lost the right moment, as he never gave people what they’d expected from him, unlike them, who were not even real mimes.

The only friend he ever had was a stray dog, free in his way, which dumped him one day for a woman who took it home. It happened ages ago.

Today, though, the city looks different. The webs of his dreams stuck on him, and a living fly that lands on his face, on the corner of his mouth, bothers him every time he gets to keep his balance. It’s not easy to stay still; to a certain extent, it’s like walking on the wire. He must relax every muscle, to ease the pain in the arm that holds the torch, in his shoulder, in the back of his neck. This state once achieved, he can keep it on for hours. If only nothing touches him. Not even a fly.

On the other side of the street, the clowns make a fool of themselves. Some children watch them, laughing. Their crystalline voices tickle him just like the fly’s tiny legs. He smiles, losing his balance. He feels like scratching his ears. Over his knees, the shroud trembles. The jar is still empty.

So he empties his mind, too. First, he washes away the remains of his dreams. Then, he throws Liberty out. His real name is long gone. As he closes his eyes, he tries to slowly relax each part of his body. The heels go first. The joints follow, and after that his legs, waist, backbone. As he stretches up, he feels taller. A familiar sound, a click, makes itself heard, faint at first, then louder and more frequent. He keeps his eyes closed. He keeps relaxing his muscles. The arm he holds the torch with feels now fluid, and the tendons of his neck harden like a stone. Like thick, solid stone.

The Statue of Liberty appears in all its glory. He hears the jar getting filled, the click of falling coins multiplied by the click of the coins that are already there. The night approaches, it wraps itself around him, like a new shroud. Like a black shroud. It’s time for him to go home, with the rewarding feeling that, today, he gave people exactly what they were expecting from him. He did it so well that he can’t seem to escape from this cocoon made of their dreams. He feels that, if he opens his eyes, something will crack, that, if he makes a step, he would collapse.

*

As we were making our way to the castle through that beautiful June morning, we noticed several sweepers assisted by some clowns gathering fragments of a marble statue beside the columns that guard the entrance to the old town hall. They were all moving slow like they’d still been sleeping, but they were joyous. It was only later, as we were having a coffee, when we realized the cause of their peculiar mood. They had the pockets full of coins.

©M.V. Stories

Roata cea mare | The Turnaround

Roata cea mare

Bătrânul urcă în avion şi privi înapoi. Nu îi făcea nimeni semne prin geamul terminalului. Totuşi nu avea niciun motiv să se simtă părăsit; luase cina împreună cu copiii, înainte cu o seară, atâta doar că niciunul nu reuşise să scape de la serviciu pentru a-l conduce la aeroport. Era firesc. Aveau de acum vieţile lor de adulţi pe cale de a a-şi întemeia propriile familii. Fiica lui avea o carieră de succes în relaţii publice şi un logodnic specializat în drept; fiul era deja căsătorit de câţiva ani, lucrau amândoi în domeniul sănătăţii, aşteptau un copil. Îi vizita pentru prima oară de la nunta băiatului; între timp, se aşezaseră la propriile case, pentru care urmau să plătească cel puţin zece ani de acum înainte. Nu era de acord cu asta, dar nimeni nu îl mai asculta demult pe el.

Îi trecuse vremea. Ultimul capitol începuse deja în ziua în care soţia lui murise. Mai vârstnică decât el cu cinci ani, fusese o femeie răbdătoare, calmă şi fermă cu copiii, atentă cu el, fără pretenţii prea mari în ceea ce o privea. De-a lungul vieţii împreună, nu se certaseră niciodată, iar ea nu încercase niciodată să fie altceva decât stăpâna casei şi îngerul păzitor al familiei. La sfârşit, medicii îi descoperiseră cancer în ultimul stadiu; era prea târziu pentru tratament; muri în decurs de câteva săptămâni – senină, zâmbindu-i. Apucase să îşi vadă copiii pe drumul cel bun; era mândră de ei şi încrezătoare în capacitatea fiecăruia de a-şi construi o viaţă frumoasă. Nu îşi făcuse niciodată iluzii în legătură cu ceea ce oamenii numesc fericire, noţiunea i se părea supralicitată, ca şi aceea de succes, de altfel. Pentru ea, pacea sufletească era bunul cel mai de preţ, singurul pe care merita să îl urmăreşti, iar drumul spre el trecea prin onestitate, sacrificiu de sine şi bună cuviinţă. Fusese o femeie pe măsura acestor principii. Îi făcuse viaţa uşoară şi lui, şi copiilor. Acum însă, privind înapoi, îşi amintea de ea ca şi când ar fi visat-o – senzaţia a ceva familiar şi plăcut, atât. Avea nevoie să se uite la poze ca să îşi amintească felul în care arăta.

Purta cu el, în portofel, o fotografie veche în care erau toţi patru, la aniversarea nunţii de aur a părinţilor lui. Se aşeză lângă geam. Însoţitoarea de zbor începu să explice paşii de urmat în cazul unei avarii. O urmări absent. I se făcuse, brusc, dor de părinţii lui şi de vremurile când era copil. Mai exact, de o vară anume, pe când avea în jur de paisprezece ani şi nu voia să crească mare pentru că avea bănuiala nedeclarată că viaţa adulţilor e o plictiseală din care ies tot mai greu pe măsură ce trec anii şi lucrurile “serioase” se aglomerează în jurul lor, obligându-le spiritul să se chircească undeva într-un colţ, făcându-se tot mai mic, tot mai opac, până când din el rămâne doar cuvântul, ieşit din uz. În vara aceea, avea vârsta pe care copiii lui o aveau în fotografia din portofel.

Avionul îşi începu decolarea. Pe măsură ce viteza creştea, amintirile lui începură să se deruleze şi ele tot mai repede, înapoi, astfel că, în clipa în care avionul se desprinse de sol, copilul pe care îl urmărea în sinea lui se afla şi el undeva deasupra, într-o roată de bâlci care se învârtea tot mai repede, tot mai sus. Vara aceea, realiză dintr-o dată, fusese punctul de cotitură în care viaţa lui rătăcise drumul. Chiar dacă, aşa cum se dovedise în cele din urmă, fusese totul cum nu se poate mai bine, nu putea spune că era mulţumit de viaţa lui. Îi lipsise autenticitatea. Îi lipsise spiritul. Se desfăşurase exact aşa cum se temea la paisprezece ani, în vara aceea cu roata. Pentru că, după roată, rămăsese paralizat un an întreg, timp în care verişoara lui îndepărtată, cu cinci ani mai în vârstă decât el, proaspăt absolventă a unei şcoli de asistenţă medicală, se mutase la ei ca să îl îngrijească. Acolo fusese momentul de cotitură.

Simţi, brusc, că îşi pierde echilibrul şi o doamnă din apropiere ţipă. Privi în jur, oamenii păreau îngrijoraţi. O zdruncinătură, încă una, ţipete, apelul căpitanului de zbor la calm – nişte turbulenţe minore – senzaţia aceea de cădere în gol pe care o mai simţise şi altă dată, cândva, demult, şi dintr-o dată, linişte.

Copilul mergea săltăreţ în faţa părinţilor, cu o acadea pe băţ de lemn în mâna dreaptă; îşi simţea buzele lipicioase, sărea într-un picior, grăbindu-se să vadă roata. Mama îi promisese că îi dă voie să meargă de data asta; era “copil mare”. Ura sintagma aceasta. Îşi promise, în sinea lui, să nu crească niciodată. În dreptul roţii, se opri. Era imensă. Până acum, se dăduse numai pe căluşei. Se gândi cu plăcere – şi un fior pe şira spinării – cum va fi acolo, în cer, aşa de aproape de stele. Încercă să îşi imagineze că atinge norii. Ameţi. Ceva ciudat, ca o amintire, îi trecuse brusc prin minte, mult şi greu ca o viaţă de om, cu feţe înghesuite unele în altele, voci, sentimente amestecate; o apăsare, o greşeală. Se aşeză în iarbă, îngreţoşat, la picioarele mamei. Când ea îl întrebă – şi o auzi ca prin vis – dacă se simte bine şi vrea să se dea în roata cea mare – iată, se oprise şi clovnul fluiera pe nas, chemând a doua tură de copii, el făcu semn că nu.

The Turnaround

Once in the plane, the old man looked back, but there was no one to wave him goodbye at the terminal window. He felt not alone; the evening before he had dinner with the children, even though none of them managed to escape from work to drive him to the airport. It was only natural; they were living their lives, having their families. His daughter was building a successful career in public relations, and her fiancé was specializing in law; his son was already married for several years, both he and his wife were physicians, and they were expecting a child. That was his first visit since the son’s wedding; meanwhile, they had settled in their own homes, for which they were about to pay at least ten years from there. He wouldn’t agree to that plan, but nobody was asking for his opinion any longer.

His time had passed. The last chapter of his life story had started the day his wife died. Five years older than him, she had been a patient woman, calm, and firm with the children, considerate to him, modest in her claims. During their life together, they had never had a fight, as she never tried being anything else except the lady of the house and the guardian angel of the family. In the end, the doctors had discovered she had cancer; it was too late for any treatment; she died a few weeks later, peaceful, smiling at him. She had seen her kids taking the right path; she was proud of them, confident in their ability to building a beautiful life. She had no dreams of what people call happiness; it was such an overrated notion, just like success. To her, peace of mind was the only worthy possession in this world, the only one to follow through honesty, self-sacrifice, and good will. She had been a woman of those principles. She had made a good living for him and the children. Looking back, though, he used to remind her the way one remembers a dream, as no more than a familiar, comfortable sensation. He always needed to look at the family pictures if he wanted to remember the way she was looking.

He always had in the wallet an old picture of all the four of them; the picture was taken the day his parents were celebrating their golden wedding. He took his window seat. The flight attendant started to explain the steps to follow in case of an issue. He looked through her. He suddenly felt like missing his parents and himself as a child, longing for a singular summer. He was fourteen and didn’t want to grow up. Back then, he had the untold feeling that being a grown-up is a state of boredom, harder to escape with each year that passes while “serious” things keep multiplying around, forcing the soul to huddle somewhere in a corner, smaller, duller, until there’s nothing left of it but an obsolete notion. That summer, he had the age his kids had at the moment the picture in his wallet had been taken.

The plane started the lifting. While its speed was increasing, his memories were coming back to him, faster and faster, so the moment the plane detached itself from the ground, the kid he was following in his mind was also somewhere above, in a big wheel spinning faster and higher. That summer, he realized, had been the turning point where his life had lost its way. Even though, as it proved at the end of the day, all had been as good as one gets, he couldn’t tell he was satisfied with it. His life had lacked authenticity; it had lacked substance. It had all happened like he was afraid of at the age of fourteen, and everything happened that way because of that big wheel. After that day, he’d been paralyzed for one year, during which a distant cousin of his, a nursing school graduate, five years older than him, had moved to his parents’ house so she could take care of him. That was the turning point.

Suddenly, he felt like losing balance; a lady near him started to scream. The people in the plane seemed worried. A rumble, a second rumble, screams, and then the flight captain’s appeal for calm – there was the usual turbulence – the sensation of free falling known a long time ago, then finally silence.

The boy was walking, jumping in front of his parents, happy, a lollipop in his right hand, sticky lips; he was jumping, anxious to see the big wheel. Mother had promised he could go on it this time; he was a “big boy”. Those were the words he hated the most, so he promised himself never to grow up. As the big wheel made its appearance in front of him, he stopped. It was huge. Until that day, he had been only on the merry-go-round. He wondered about the big wheel, with pleasure – but more with a thrill down his spine – he wondered how it was going to be up there, in the sky, so close to the stars. He tried to imagine himself touching the clouds. Then he suddenly felt dizzy. Something strange, like a memory, had occurred, something heavy and dense, like a lifetime, many faces crowded into each other, voices, mixed-up feelings, a burden, a mistake. He sat in the grass, at his mother’s feet. When she asked him – and she sounded like she was in a dream – if he’s all right and still wanted to go on the big wheel – as the clown was whistling for a second round – he made sign that he won’t.

©M.V. Stories