#45 and counting

Ne tot ferim de manipulare. Avem o mică-mare obsesie paranoică despre cum alţii, din umbră, încearcă să ne deturneze de la misiunea noastră, la care ne-am trezit sub impactul tragediei din Colectiv: misiunea noastră măreaţă de a scăpa de imbecilii de la putere, de a tăia capul balaurului, de a curăţa sistemul de cancerul corupţiei, de a schimba nu faţa, ci sîngele României. Ieşim în stradă cu mic cu mare ca să îndeplinim această chemare. Ieşim ca să ne cerem drepturile.

Se întîmplă timp de o săptămînă. Repurtăm victorii asupra unor indivizi despre care am fost dintotdeauna convinşi că nu ne respectă drepturile, dar pe care îi credem din prima cînd ne asigură că dreptul la supravieţuire, tratament şi vindecare al celor care au ieşit vii din Colectiv este respectat. Timp de o săptămînă, aprindem lumînări peste lumînări şi scriem r.i.p. peste r.i.p., transformăm locul incendiului în punct de pelerinaj şi tragedia în pretextul ideal pentru lansarea unei revoluţii şi creşterea capitalului de imagine a generaţiei pozitive, cerînd mai presus de orice să fim luaţi în serios. Acum.

Acum = cînd supravieţuitorii din Colectiv se luptă în spitale pentru viaţa lor şi cedează unul cîte unul pentru că am crezut, din gura aceloraşi mincinoşi pe care îi vrem daţi jos fiindcă nu ne respectă nouă drepturile, că dreptul lor la viaţă este respectat şi sistemul medical românesc (pentru însănătoşirea căruia luptăm, evident, acum, în stradă, la modul absolut şi abstract) este funcţional. Pentru ei, cei care “au murit ca să ne trezim noi” (nu toţi au murit în 30 octombrie, dar se va întîmpla, dacă îi tratăm ca şi cînd), gura politicianului a grăit adevărul. Pe noi, cei ce ne trezim, da, cu fiecare moment critic, dar adormim rapid la loc de îndată ce momentul se diluează, gura politicianului conspiră să ne ducă cu zăhărelul.

Asta e atitudinea. Ei, cei ce vor mai muri, şi-au împlinit misiunea de a ne deschide ochii asupra mizeriei în care putrezeşte România (nu asta intenţionau cînd au ieşit la concert vineri seara, dar nouă întotdeauna ne-a plăcut să aberăm puţin, avem o slăbiciune pentru martiri şi dramă, cu cît mai multe, cu atît mai palpitant.) Acum putem să uităm de ei, e rîndul nostru să ne evidenţiem prin acte de bravură. Jos Ceauşescu, jos Iliescu, jos Constantinescu, jos Băsescu, jos Ponta, jos mititelu’ ăla de la nuş’ce primărie, e rîndul meu să mă impun şi să primesc recunoaştere. Demisii, puterea de a face propuneri, puterea de a dispune.

A fost odată o lansare de disc şi un incendiu din care unii au ieşit morţi, alţii vii. În loc să ceară pe toate căile ca răniţii să fie trataţi în cele mai bune condiţii – singurele care le-ar fi putut asigura însănătoşirea – în străinătate dacă în ţară nu există aşa ceva, poporul a preferat să creadă că politicienii sînt sinceri cînd pretind că spitalele din ţară oferă aceste condiţii. Aşa că a uitat de răniţi, erau pe mîini bune. În schimb, şi-a amintit că la toate celelalte capitole (inclusiv sănătate, dar nu pe problema actuală ci din ’89 încoace) politicienii mint. Şi a ieşit în stradă ca să le arate obrazul despre Revoluţie, despre corupţie, despre economie, despre învăţămînt, despre biserică.

“Ăştia oricum mor.
Eu sînt viu şi trebuie să mă iei neapărat în considerare, pentru că nu vrei să murim cu toţii.” (De ce nu ar vrea?)
Cam aşa sună mesajul revoluţiei mici făcute de poporul care s-a autodeturnat (de la empatie, umanitate şi prioritatea Aproapelui!, din prima zi). Între timp, oamenii de la Colectiv mor în spitale insuficient dotate şi în avioane puse la dispoziţie în ultimul minut, de formă, ca să dea bine în faţa poporului politicienii de mîine.

Misiunea pe care ne-am propus-o e nobilă, frumoasă, uriaşă. Dar felul în care încercăm să o ducem la bun sfîrşit e totalmente greşit. E ca atunci cînd, aflaţi într-un avion depresurizat şi în cădere liberă, am încerca, buluc, să reparăm avionul înainte de a pune şi pe faţa celui de lîngă noi masca de oxigen. Şansele sînt mari să murim cu toţii.

Avionul e ţara asta. Depresurizarea e situaţia în care se află ţara asta. La depresurizare a condus poate construcţia lui defectuoasă (x + 25 de ani de inconştienţă generală) sau o greşeală a pilotului (conducerea defectuoasă). Momentul 0 înainte ca avionul să înceapă să cadă: incendiul de la Colectiv. Omul de lîngă noi? Supravieţuitorii de la Colectiv.

Şansele sînt mari să murim cu toţii nu pentru că ţara e aşa cum o ştim, sistemul aşa cum nu îl mai suferim, politicienii incompetenţi şi noi – victimele permanente ale unei căderi perpetuate de decenii. Ci fiindcă, în momentul critic, preferăm să luăm asupra noastră imposibilitatea de a schimba toate aceste lucruri pe loc şi definitiv, refuzîndu-i (prin amînare) celui de lîngă noi posibilitatea simplă de a supravieţui.

Cam atît.
Vă las cu nişte gînduri mai vechi şi vă rog să înţelegeţi de ce nu las loc de comentarii.

Istoria busculează. În ultimii trei ani, a busculat de cîteva ori şi nu doar pe plan local. Avem războaie în jurul nostru, o migraţie umană de proporţii, dezastre naturale. Avem evenimente majore, globale. Şi cîte unul local, cu mare impact emoţional. Cum a fost Charlie (într-un fel). Cum e Colectiv (în alt fel). Toate au un numitor comun: sînt efectele comportamentului nostru de fiinţe de-naturate, artificializate, desensibilizate faţă de celelalte fiinţe şi faţă de semeni. Schimbarea nu poate veni dinspre comunitate spre individ (se întîmplă aşa de prea mult timp şi uite cum arată totul), ci dinspre fiecare individ în parte spre comunitate. Nu aderînd la o politică de masă schimbăm ceva, ci rămînînd integri, oneşti, loiali acestei onestităţi, deschişi către cei de lîngă noi, binevoitori faţă de ei în exact acelaşi fel cum ne sîntem binevoitori nouă înşine. Cum ar fi ca bunăvoinţa aceasta, transmisă de la unul la altul, din proximitate în proximitate, să devină politică de masă? Ar fi vreunul singur păgubit?

Gîndiţi-vă la asta.
Iar pentru Aproapele vostru din acest moment, accesaţi vă rog pagina Fundaţiei Estuar.
Puteţi ajuta, foarte simplu, de acolo.

©M.V. Fishbones