Prima zi de căsnicie

În vara aceea târzie, oamenii călătoreau în trenuri lungi pentru că se aştepta ani întregi pentru o maşină. Distanţele erau şi ele lungi, pentru că venea vremea, pentru fiecare, să se dezrădăcineze din locul de baştină prin repartiţii în celălalt capăt de ţară. Tinerii se priveau şi tăceau îndelung, mai ales atunci când visele lor băteau prea departe devenind imposibil de descris în limbajul de lemn învăţat în şcoli, de pe posturile naţionale de radio şi televiziune, din “Scânteia” şi din cărţile de propagandă înghesuite la pachet cu cele ce îi interesau cu adevărat. Lumea, în schimb, era mare doar în revista cu acelaşi nume, răsfoită de studenţi, economişti şi profesori blocaţi între graniţele unei republici autosuficiente cu supraproducţie la export, în timp ce oamenii erau toţi egali în lipsuri, egalizaţi prin decret.

În vara aceea târzie a anului de graţie ’75, nunta lor se făcuse într-un cort militar desfăşurat în grădina de la ţară a bunicilor, în care merele începeau să arate obraji roşii în partea dinspre soare. Fusese o nuntă mare, precedată de un ajutat cu toate cele, după rânduiala obişnuită din strămoşi, fiecare vecin şi neam aducând ba o găină, ba nişte ouă, ba verdeţuri şi făină de tăiţei. În ziua cea mare, ea frecase cu ceară podelele în casa dinainte, pentru oaspeţii mai de seamă, în timp ce el pregătea la proţap jumătatea de viţel adusă de naşul mare, membru de partid, în cinstea evenimentului. Apoi plecaseră, gătiţi, cu alai, la primărie şi la biserică, iar seara, în cort, fotograful local îi imortalizase împreună cu nuntaşii, în grupuri de câte patru, şase, doisprezece, având în fundal un covor ţesut la război în iarna precedentă, cu modele verzi şi roşii şi ciucuri.

A doua zi se aflau în tren. Obosiţi, tăcuţi, cu mâinile aspre de lucru şi capul plin de viziunea tristă a unei vieţi la mare distanţă. Nu mergeau în luna de miere, ci undeva lângă Prut, unde ea avea pregătită o catedră într-o şcoală de sat. Voiau să se folosească de hârtii de la naşul mare şi de o parte din banii de cinste, pentru a se putea întoarce şi stabili definitiv acasă, unde să se bucure împreună de o căsnicie adevărată, însă nimic nu arăta promiţător în această direcţie. Trenul mirosea a ceapă, dar locul de lângă geam era liber şi îi încăpea pe amândoi. Au dormit tot drumul, visând nunta care se petrecuse, copiii despre care li se spusese că trebuiau să vină spre a creşte numărul cetăţenilor de nădejde ai patriei. Nimic spectaculos. Doar tinereţea lor pe o rolă de film alb negru, în buzunarul de la piept al unui personaj cu alură de om liber, despre care “Lumea” ar fi putut titra.

***

Scrisă în urma unei provocări Catchy (concursul de flash-fiction Fotografiaţi de Bresson), în septembrie 2013.

©M.V. Stories