Libertate | Liberty

Libertate

Iese în fiecare dimineaţă la ora şase, când lumea doarme iar turiştii încă nu s-au pornit să umple cafenelele şi străduţele. Când părăseşte tărâmul viselor e încă întuneric, iar visele se ţin de el ca pânzele de păianjen de plantele din fereastră. Le spală, după ce le-a examinat cu grijă, ingurgitând fiecare musculiţă. Curat, se înveleşte în cealaltă pânză, mai groasă, de giulgiu alb, şi iese cu torţa într-o mână şi cutia în cealaltă.

Două străzi mai încolo e locul lui, lângă indicatorul ce arată spre deal. Acolo e castelul pe care l-a vizitat şi el în vremuri mai bune. Cu ochii aţintiţi spre el, îşi drapează giulgiul pe lângă corp, aşează cutia, se îndreaptă de spate şi, cu torţa în mână, îşi începe ziua, drept şi nemişcat ca una dintre coloanele ce străjuiesc intersecţia şi primăria veche a oraşului.

I se spune Liberty. Prin faţa lui trec zilnic sute de oameni grăbiţi. Puţini realizează că este şi el un om viu. Din când în când, un clinchet îl anunţă că a fost remarcat. Bănuţul care cade în cutie. Sau o înjurătură scăpată printre dinţi, când cineva se împiedică în dreptul lui. Atunci nu primeşte nimic altceva.

Liberty nu are prieteni printre ceilalţi mimi. Spre deosebire de ei, el stă nemişcat. Nu face farse, giumbuşlucuri, iar clovnii i-au luat-o demult înainte, cutiile lor au devenit tot mai mari, de la o lună la alta. I-au spus-o în faţă: a pierdut momentul, nu a dat oamenilor ceea ce se aşteptau să primească, spre deosebire de ei, care nici măcar nu erau mimi.

Un singur prieten a avut Liberty; un căţel fără stăpân, liber şi el în felul lui, care l-a părăsit într-o zi pentru o femeie, plecând cu ea acasă. S-a întâmplat demult.

Astăzi însă oraşul e altfel. Pânzele viselor nu s-au lăsat curăţate cu totul şi o musculiţă vie insistă să i se aşeze pe obraz, în colţul gurii, de fiecare dată când reuşeşte să îşi creeze un echilibru. Nu e uşor să stea nemişcat; într-un fel, e ca mersul pe sârmă. Trebuie să îşi relaxeze toţi muşchii, astfel încât să nu mai simtă nicio durere în braţul cu care ţine torţa, în umăr, în tendoanele gâtului. Odată realizată această stare, poate rămâne aşa ore întregi. Cu condiţia să nu îl atingă nimic. Nici măcar o muscă.

În celălalt capăt al străzii, clovnii se întrec în năzbâtii. Copiii, adunaţi în jurul lor, râd. Vocile lor cristaline îl gâdilă în acelaşi fel ca picioruşele musculiţei. Zâmbeşte şi se dezechilibrează. Îi vine să se scarpine în urechi. Toga îi tremură îngrijorător în dreptul genunchilor. Cutia e încă goală.

Îşi goleşte şi mintea. Întâi de rămăşiţele viselor. Apoi de Liberty. Numele lui adevărat a dispărut demult. Închide ochii şi încearcă să îşi relaxeze, încet, fiecare părticică a corpului. Întâi călcâiele. Apoi fiecare încheietură. Picioarele, mijlocul, spatele. Simte cum se îndreaptă, devine mai înalt. Clinchetul cunoscut începe să se audă, întâi timid, apoi tot mai insistent. Dar nu deschide ochii. Continuă să îşi relaxeze muşchii. Braţul cu care ţine torţa e acum fluid, iar tendoanele gâtului se transformă, încet, în piatră. Piatră solidă.

Statuia Libertăţii, în toată splendoarea ei, ia fiinţă. Aude cum se umple cutia, clinchetul banilor care cad multiplicat de clinchetul banilor aflaţi deja în ea. De jur împrejurul lui, seara se înfăşoară ca o togă nouă. Ca un giulgiu negru. E timpul să plece acasă, cu sentimentul plenar că azi a oferit oamenilor ceea ce aşteptau. Într-atât, încât nu mai poate ieşi din acest cocon, ţesut din pânzele viselor lor. Simte că, dacă ar deschide ochii, ceva s-ar fisura, că, dacă ar face un pas, s-ar prăbuşi.

*

În dimineaţa aceea de iunie, când mergeam veseli spre castel, am văzut că, în dreptul coloanelor ce străjuiesc intrarea în primăria veche a oraşului, măturătorii, ajutaţi de clovni, adunau fragmentele unei statui de marmură. Se mişcau greu, de parcă nu s-ar fi trezit de tot din somn, însă erau veseli. Abia mai târziu, stând de poveşti la o cafea, am realizat de ce. Aveau buzunarele pline de mărunţiş.

Liberty

Each morning about six, when people are still sleeping, and the tourists haven’t yet flooded the cafes and the streets, he gets out. Before leaving dreamland, outside is still dark, and the dreams keep holding on him like the spider webs hold on the plants on the window sill. He washes it away, after eating all the dead flies. He wraps himself in a different cloth, thicker like a white shroud, and then leaves the house, holding a torch in one hand and the jar in the other.

Two blocks from home, there is his place, right next to the sign that shows toward the hill. There is a castle up there, which he visited in better times. Looking at it, he drapes his shroud, place the jar, straightens his posture and, the torch in his hand, starts the day, straight, still, as he was one of the columns that guard the crossroad and the old town hall.

They call him Liberty. Hundreds of people pass him by, daily, rushing. Only a few of them realize that he’s alive. Once in a while, a clink lets him know that someone noticed him. It’s the sound of the coin that falls in the jar. But, most of the times, what he hears is a curse, as people stumble to the paving. And the curses bring him nothing.

Liberty has no friends among the other mimes. Unlike them, he just sits still. He doesn’t do any jokes or funny faces, and the clowns are already more than one step ahead of him, with their jars and boxes enlarging a bit more every month. They told him once, right in his face, that he had lost the right moment, as he never gave people what they’d expected from him, unlike them, who were not even real mimes.

The only friend he ever had was a stray dog, free in his way, which dumped him one day for a woman who took it home. It happened ages ago.

Today, though, the city looks different. The webs of his dreams stuck on him, and a living fly that lands on his face, on the corner of his mouth, bothers him every time he gets to keep his balance. It’s not easy to stay still; to a certain extent, it’s like walking on the wire. He must relax every muscle, to ease the pain in the arm that holds the torch, in his shoulder, in the back of his neck. This state once achieved, he can keep it on for hours. If only nothing touches him. Not even a fly.

On the other side of the street, the clowns make a fool of themselves. Some children watch them, laughing. Their crystalline voices tickle him just like the fly’s tiny legs. He smiles, losing his balance. He feels like scratching his ears. Over his knees, the shroud trembles. The jar is still empty.

So he empties his mind, too. First, he washes away the remains of his dreams. Then, he throws Liberty out. His real name is long gone. As he closes his eyes, he tries to slowly relax each part of his body. The heels go first. The joints follow, and after that his legs, waist, backbone. As he stretches up, he feels taller. A familiar sound, a click, makes itself heard, faint at first, then louder and more frequent. He keeps his eyes closed. He keeps relaxing his muscles. The arm he holds the torch with feels now fluid, and the tendons of his neck harden like a stone. Like thick, solid stone.

The Statue of Liberty appears in all its glory. He hears the jar getting filled, the click of falling coins multiplied by the click of the coins that are already there. The night approaches, it wraps itself around him, like a new shroud. Like a black shroud. It’s time for him to go home, with the rewarding feeling that, today, he gave people exactly what they were expecting from him. He did it so well that he can’t seem to escape from this cocoon made of their dreams. He feels that, if he opens his eyes, something will crack, that, if he makes a step, he would collapse.

*

As we were making our way to the castle through that beautiful June morning, we noticed several sweepers assisted by some clowns gathering fragments of a marble statue beside the columns that guard the entrance to the old town hall. They were all moving slow like they’d still been sleeping, but they were joyous. It was only later, as we were having a coffee, when we realized the cause of their peculiar mood. They had the pockets full of coins.

©M.V. Stories