Roata cea mare | The Turnaround

Roata cea mare

Bătrânul urcă în avion şi privi înapoi. Nu îi făcea nimeni semne prin geamul terminalului. Totuşi nu avea niciun motiv să se simtă părăsit; luase cina împreună cu copiii, înainte cu o seară, atâta doar că niciunul nu reuşise să scape de la serviciu pentru a-l conduce la aeroport. Era firesc. Aveau de acum vieţile lor de adulţi pe cale de a a-şi întemeia propriile familii. Fiica lui avea o carieră de succes în relaţii publice şi un logodnic specializat în drept; fiul era deja căsătorit de câţiva ani, lucrau amândoi în domeniul sănătăţii, aşteptau un copil. Îi vizita pentru prima oară de la nunta băiatului; între timp, se aşezaseră la propriile case, pentru care urmau să plătească cel puţin zece ani de acum înainte. Nu era de acord cu asta, dar nimeni nu îl mai asculta demult pe el.

Îi trecuse vremea. Ultimul capitol începuse deja în ziua în care soţia lui murise. Mai vârstnică decât el cu cinci ani, fusese o femeie răbdătoare, calmă şi fermă cu copiii, atentă cu el, fără pretenţii prea mari în ceea ce o privea. De-a lungul vieţii împreună, nu se certaseră niciodată, iar ea nu încercase niciodată să fie altceva decât stăpâna casei şi îngerul păzitor al familiei. La sfârşit, medicii îi descoperiseră cancer în ultimul stadiu; era prea târziu pentru tratament; muri în decurs de câteva săptămâni – senină, zâmbindu-i. Apucase să îşi vadă copiii pe drumul cel bun; era mândră de ei şi încrezătoare în capacitatea fiecăruia de a-şi construi o viaţă frumoasă. Nu îşi făcuse niciodată iluzii în legătură cu ceea ce oamenii numesc fericire, noţiunea i se părea supralicitată, ca şi aceea de succes, de altfel. Pentru ea, pacea sufletească era bunul cel mai de preţ, singurul pe care merita să îl urmăreşti, iar drumul spre el trecea prin onestitate, sacrificiu de sine şi bună cuviinţă. Fusese o femeie pe măsura acestor principii. Îi făcuse viaţa uşoară şi lui, şi copiilor. Acum însă, privind înapoi, îşi amintea de ea ca şi când ar fi visat-o – senzaţia a ceva familiar şi plăcut, atât. Avea nevoie să se uite la poze ca să îşi amintească felul în care arăta.

Purta cu el, în portofel, o fotografie veche în care erau toţi patru, la aniversarea nunţii de aur a părinţilor lui. Se aşeză lângă geam. Însoţitoarea de zbor începu să explice paşii de urmat în cazul unei avarii. O urmări absent. I se făcuse, brusc, dor de părinţii lui şi de vremurile când era copil. Mai exact, de o vară anume, pe când avea în jur de paisprezece ani şi nu voia să crească mare pentru că avea bănuiala nedeclarată că viaţa adulţilor e o plictiseală din care ies tot mai greu pe măsură ce trec anii şi lucrurile “serioase” se aglomerează în jurul lor, obligându-le spiritul să se chircească undeva într-un colţ, făcându-se tot mai mic, tot mai opac, până când din el rămâne doar cuvântul, ieşit din uz. În vara aceea, avea vârsta pe care copiii lui o aveau în fotografia din portofel.

Avionul îşi începu decolarea. Pe măsură ce viteza creştea, amintirile lui începură să se deruleze şi ele tot mai repede, înapoi, astfel că, în clipa în care avionul se desprinse de sol, copilul pe care îl urmărea în sinea lui se afla şi el undeva deasupra, într-o roată de bâlci care se învârtea tot mai repede, tot mai sus. Vara aceea, realiză dintr-o dată, fusese punctul de cotitură în care viaţa lui rătăcise drumul. Chiar dacă, aşa cum se dovedise în cele din urmă, fusese totul cum nu se poate mai bine, nu putea spune că era mulţumit de viaţa lui. Îi lipsise autenticitatea. Îi lipsise spiritul. Se desfăşurase exact aşa cum se temea la paisprezece ani, în vara aceea cu roata. Pentru că, după roată, rămăsese paralizat un an întreg, timp în care verişoara lui îndepărtată, cu cinci ani mai în vârstă decât el, proaspăt absolventă a unei şcoli de asistenţă medicală, se mutase la ei ca să îl îngrijească. Acolo fusese momentul de cotitură.

Simţi, brusc, că îşi pierde echilibrul şi o doamnă din apropiere ţipă. Privi în jur, oamenii păreau îngrijoraţi. O zdruncinătură, încă una, ţipete, apelul căpitanului de zbor la calm – nişte turbulenţe minore – senzaţia aceea de cădere în gol pe care o mai simţise şi altă dată, cândva, demult, şi dintr-o dată, linişte.

Copilul mergea săltăreţ în faţa părinţilor, cu o acadea pe băţ de lemn în mâna dreaptă; îşi simţea buzele lipicioase, sărea într-un picior, grăbindu-se să vadă roata. Mama îi promisese că îi dă voie să meargă de data asta; era “copil mare”. Ura sintagma aceasta. Îşi promise, în sinea lui, să nu crească niciodată. În dreptul roţii, se opri. Era imensă. Până acum, se dăduse numai pe căluşei. Se gândi cu plăcere – şi un fior pe şira spinării – cum va fi acolo, în cer, aşa de aproape de stele. Încercă să îşi imagineze că atinge norii. Ameţi. Ceva ciudat, ca o amintire, îi trecuse brusc prin minte, mult şi greu ca o viaţă de om, cu feţe înghesuite unele în altele, voci, sentimente amestecate; o apăsare, o greşeală. Se aşeză în iarbă, îngreţoşat, la picioarele mamei. Când ea îl întrebă – şi o auzi ca prin vis – dacă se simte bine şi vrea să se dea în roata cea mare – iată, se oprise şi clovnul fluiera pe nas, chemând a doua tură de copii, el făcu semn că nu.

The Turnaround

Once in the plane, the old man looked back, but there was no one to wave him goodbye at the terminal window. He felt not alone; the evening before he had dinner with the children, even though none of them managed to escape from work to drive him to the airport. It was only natural; they were living their lives, having their families. His daughter was building a successful career in public relations, and her fiancé was specializing in law; his son was already married for several years, both he and his wife were physicians, and they were expecting a child. That was his first visit since the son’s wedding; meanwhile, they had settled in their own homes, for which they were about to pay at least ten years from there. He wouldn’t agree to that plan, but nobody was asking for his opinion any longer.

His time had passed. The last chapter of his life story had started the day his wife died. Five years older than him, she had been a patient woman, calm, and firm with the children, considerate to him, modest in her claims. During their life together, they had never had a fight, as she never tried being anything else except the lady of the house and the guardian angel of the family. In the end, the doctors had discovered she had cancer; it was too late for any treatment; she died a few weeks later, peaceful, smiling at him. She had seen her kids taking the right path; she was proud of them, confident in their ability to building a beautiful life. She had no dreams of what people call happiness; it was such an overrated notion, just like success. To her, peace of mind was the only worthy possession in this world, the only one to follow through honesty, self-sacrifice, and good will. She had been a woman of those principles. She had made a good living for him and the children. Looking back, though, he used to remind her the way one remembers a dream, as no more than a familiar, comfortable sensation. He always needed to look at the family pictures if he wanted to remember the way she was looking.

He always had in the wallet an old picture of all the four of them; the picture was taken the day his parents were celebrating their golden wedding. He took his window seat. The flight attendant started to explain the steps to follow in case of an issue. He looked through her. He suddenly felt like missing his parents and himself as a child, longing for a singular summer. He was fourteen and didn’t want to grow up. Back then, he had the untold feeling that being a grown-up is a state of boredom, harder to escape with each year that passes while “serious” things keep multiplying around, forcing the soul to huddle somewhere in a corner, smaller, duller, until there’s nothing left of it but an obsolete notion. That summer, he had the age his kids had at the moment the picture in his wallet had been taken.

The plane started the lifting. While its speed was increasing, his memories were coming back to him, faster and faster, so the moment the plane detached itself from the ground, the kid he was following in his mind was also somewhere above, in a big wheel spinning faster and higher. That summer, he realized, had been the turning point where his life had lost its way. Even though, as it proved at the end of the day, all had been as good as one gets, he couldn’t tell he was satisfied with it. His life had lacked authenticity; it had lacked substance. It had all happened like he was afraid of at the age of fourteen, and everything happened that way because of that big wheel. After that day, he’d been paralyzed for one year, during which a distant cousin of his, a nursing school graduate, five years older than him, had moved to his parents’ house so she could take care of him. That was the turning point.

Suddenly, he felt like losing balance; a lady near him started to scream. The people in the plane seemed worried. A rumble, a second rumble, screams, and then the flight captain’s appeal for calm – there was the usual turbulence – the sensation of free falling known a long time ago, then finally silence.

The boy was walking, jumping in front of his parents, happy, a lollipop in his right hand, sticky lips; he was jumping, anxious to see the big wheel. Mother had promised he could go on it this time; he was a “big boy”. Those were the words he hated the most, so he promised himself never to grow up. As the big wheel made its appearance in front of him, he stopped. It was huge. Until that day, he had been only on the merry-go-round. He wondered about the big wheel, with pleasure – but more with a thrill down his spine – he wondered how it was going to be up there, in the sky, so close to the stars. He tried to imagine himself touching the clouds. Then he suddenly felt dizzy. Something strange, like a memory, had occurred, something heavy and dense, like a lifetime, many faces crowded into each other, voices, mixed-up feelings, a burden, a mistake. He sat in the grass, at his mother’s feet. When she asked him – and she sounded like she was in a dream – if he’s all right and still wanted to go on the big wheel – as the clown was whistling for a second round – he made sign that he won’t.

©M.V. Stories