Sub acoperire | Undercover

Sub acoperire

De vreo câteva zile, mi s-a împlinit visul cel mare. Am devenit invizibilă.
Mi-am imaginat cum ar fi încă din copilărie, când trebuia să stau în capătul mesei şi să fac pe bufonul la petrecerile date de părinţii mei, iar mai târziu în fiecare situaţie pe care, deşi îmi displăcea, nu o puteam nici părăsi pur şi simplu. Închideam o secundă ochii şi eram în altă parte, singură, nevăzută de nimeni, liberă.

Şi iată că într-o dimineaţă, urcând în autobus, oamenii nu s-au dat la o parte să ajung şi eu la aparatul de compostat bilete şi nu au reacţionat la scuzele mele, iar controlorul m-a ignorat cu desăvârşire, privind undeva prin dreapta mea. La serviciu, am nimerit într-o şedinţă unde colegii tocmai anunţau că nu am ajuns încă şi este deja foarte târziu, hotărând să înceapă fără mine, iar apoi, pe parcursul zilei, s-au purtat ca şi când nu aş fi fost acolo; din când în când, mă sunau să mă întrebe ce fac, unde sunt, şi închideau chiar în momentul în care răspundeam. Toată ziua am avut sentimentul că mi s-a înscenat o farsă din care nu ştiam ce să înţeleg. Nu am primit nimic de lucru şi am plecat acasă pe jos, fiindcă taxiurile treceau pe lângă mine, goale, în ciuda semnelor – disperate de la un punct – pe care le făceam. Până şi câinele s-a apropiat de mine circumspect, dând nehotărât din coadă, şi a fugit schelălăind când am întins mâna să îl mângâi.

Acasă nu era nimeni. Pe telefon aveam câteva apeluri de la părinţi, un mesaj de la soţ “Ce se întâmplă, unde eşti? E totul în regulă?”. M-am aşezat la calculator şi am trecut în revistă ştirile; am scris un comentariu în dreptul unui articol, dar nu a apărut; am aşteptat; a sosit într-un târziu şi el şi, plângând, a început să completeze un fel de cerere. Am privit peste umărul lui. Era o sesizare către poliţie. Despre dispariţia mea. Şi atunci mi-am dat seama. Nu m-am bucurat. Îmi construisem între timp o viaţă plăcută din care acum eram dată afară pe neaşteptate şi fără drept de apel. M-am dus la culcare, sperând că visez sau, dacă nu era vis, că dimineaţa lucrurile vor reveni la normal.

Nu s-a schimbat nimic, evident. Sunt în continuare invizibilă, familia şi prietenii mă jelesc şi mă pomenesc de parcă aş fi murit. Oare am murit? Azi pe la amiază, în casă a apărut un sicriu. Apoi a apărut şi cadavrul. Găsit în râu, aproape de nerecunoscut. Poartă pe inelarul de la mâna stângă verigheta pe care, de când am devenit invizibilă, nu o mai găseam nicăieri.

Undercover

A few days ago, my biggest wish came true. I have become invisible.
Ever since I was a child, I’ve dreamt of it, at first when I had to stay at the table, answering questions, singing songs, when my parents were giving parties, and, later, in every situation I hated without being able to get simply out of it. All I could do was closing my eyes and pretend to be somewhere else, alone, unseen, and free.

Then, one fine morning, on the bus, people didn’t get out of my way to the ticket machine and didn’t react to my apologies, then the controller completely ignored me as he was looking somewhere on my right. At the office, my colleagues were about to have a group meeting; they were talking about me being late and finally decided to start it without me; during the day, they called me a few times, asking where I was and hanging up exactly when I was about to answer them. All day long, I had the feeling of being the victim of a practical joke that I couldn’t understand. I got nothing to do and went home by foot, as all the cabs were passing me by, empty, despite my desperate signs. Even the dog approached me in a cautious way, undecided whether to be glad or not and ran away in panic when I tried to give it a pat.

There was no one at home. I had several unanswered calls on my mobile phone, from my parents, and a message from my husband: “Where are u? Everything ok?”. I sat in front of the computer, reading some news articles; I wrote a comment which didn’t appear; then I waited. Later, my husband got home in tears and started to complete a petition. I looked over his shoulder; it was a notification to the police. About my disappearance. And then it hit me. That made me completely unhappy, as I had built a beautiful life and, suddenly, I was kicked out of it, without the slightest chance of fighting back. I went to bed, hoping all that would turn out a nightmare or, at least, that it would turn back to normal in the morning after.

Apparently, nothing changed. I’m still invisible; my family and friends mourn me and talk about me as if I were dead. Am I? Today about noon, they brought a coffin inside our house. Then, the corpse appeared. Found in the river, it was almost unrecognizable. On its left hand, there was my wedding ring that, since I became invisible, I couldn’t seem to find anywhere.

©M.V. Stories