Ecologizare | The Greening

Ecologizare

Groapa e caldă cum trebuie să fi fost braţele mamei pe care nu am cunoscut-o. Ne adăposteşte şi ne hrăneşte pe toţi. Mirosim la fel ca ea, dar uneori ne îmbrăcăm mai bine decât ea. Trăim aici demult. Noi şi ciorile care dau rotocoale în mari nori negri, de dimineaţa până seara. Plecăm odată cu ele şi venim înapoi tot împreună.

Între noi şi ciori e o singură diferenţă majoră: în timp ce ele privesc oraşul de sus, noi suntem priviţi de sus de orăşeni. Ei ştiu că trăim din ce aruncă. Din resturile lor de mâncare, din peturile lor începute, din hainele lor rupte, din cărţile de care ei nu mai au nevoie, deşi poate nu le-au citit.

Oraşul nu ne iubeşte şi nu ne recunoaşte. Fiindcă locuim în groapă, e ca şi când ne-ar fi aruncat şi pe noi la gunoi. Prioritatea lui este groapa. Mai exact, organizarea ei. Au plasat tomberoane specializate în capătul fiecărei străzi. Plastic şi metal, hârtie şi carton, resturi menajere, haine vechi. Iar oamenii s-au obişnuit să le folosească. La groapă, încă, toate vin de-a valma şi noi putem alege, dar în curând le vor presa şi le vor trimite în alte părţi pentru reciclare.

S-ar putea să rămânem doar cu resturile menajere, presate şi ele, fermentate, necomestibile. O parte din noi vor muri şi astfel ciorile nu vor avea de suferit. Supravieţuitorii vor fi nevoiţi să se mute în oraş, la mila celor ce aruncă lucruri. Cum nu înseamnă nimic mai mult pentru ei, vor fi şi ei aruncaţi, într-un fel sau altul. E doar o chestiune de timp – luni, ani – până când vor face şi din ei baloţi.

La sfârşitul ecologizării, groapa va fi rece ca o mamă moartă care nu mai slujeşte la nimic. Tot ce le va mai rămâne de făcut va fi să arunce pământ peste ea şi să planteze copaci în care ciorile vor putea, în sfârşit, să cuibărească liniştite.

The Greening

The landfill is warm like our mother’s arms if only we had known her. It shelters and feeds us all. We smell alike, although, sometimes, we’re slightly better dressed. We don’t remember living elsewhere; we’ve always been here with the crows; they fly around in big black clouds, from dawn til dusk. We migrate together from the landfill to the city, and back again.

There is only a significant difference between us and the crows: while they look down at the city, the city looks down at us. The citizens know that we live from what they threw away, the remains of their table, the clothes they used, the books they don’t need anymore although they’ve never read them.

The city doesn’t love us, nor acknowledge us. For we live within the landfill, they think we too are some garbage. The priority of the city is the landfill itself. More precisely, its goal is to organize it. They put specialized garbage cans on every street. Plastic and metal, paper and cardboard, household waste, used clothes. The citizens already use those garbage cans. For now, all the waste mixes again once brought to the landfill, and we are still able to pick something useful from it. Soon, though, they will compact all of it in big packs and send it for recycling elsewhere.

That’s how we’ll have to make it with the leftovers, already rotten and impossible to eat. Some of us will die of starvation; thus, the crows will be spared. Some of us will survive and move to the city, at the mercy of those who are throwing things away. As we don’t mean anything to them, the citizens will, sooner or later, treat us like garbage. It’s only a matter of time – months, years – until the city will make big packs from ourselves.

At the end of the greening, the landfill will be cold like a useless, dead mother. They will bury it and plant some trees, so the crows could finally have a nesting place of their own.

©M.V. Stories