Rivalul | The Rival

Rivalul

De obicei ne întâlnim sâmbăta, spre seară. Ea vine la mine.
Aduce în păr, pe piele, pe haine toate miresmele oraşului pe care eu încă nu l-am văzut. Le recunosc. Parfumul ei obişnuit, un amestec de primăvară, acela seamănă cu aerul din grădina noastră când înfloresc merii. Un iz foarte fin de fum, ca atunci când tata aprinde frunzele toamna. Şi uneori, în haine mai ales, căldura şi aroma restaurantelor scumpe, mirosul de curcan umplut cu mirodenii şi cartofi gratinaţi cum găteşte şi mama aşa de bine. Recunosc şi pisica, întâi din firele rămase neperiate pe mâneci, apoi din izul acrişor impregnat în palmele cu care ea îmi cuprinde faţa.

De fiecare dată e la fel.
Îmi vorbeşte despre viaţa ei, mă întreabă, îi răspund, se bucură, se întristează, iar se bucură, mă îmbrăţişează, pleacă, promite să se întoarcă după câteva săptămâni, îmi lasă bunătăţi pe care tata mi le drămuieşte cu înţelepciune, să îmi ajungă până revine.

Ei spun că sunt un băiat special.
M-am născut dintr-o mamă osoasă şi palidă şi un tată cvasi absent, despre care am auzit că era solid, puternic şi agresiv. Nu i-am cunoscut, iar părinţii mei adoptivi nu mi-au destăinuit niciodată ce li s-a întâmplat, dacă au murit sau doar nu puteau să mă ţină. De văzut nu cred că îi voi vedea vreodată, nici pe ei nici pe fraţii mei mai mari. Am fost luat devreme de acolo, satul era mic, prăpădit, prea mic şi prea prăpădit pentru unul ca mine. Am crescut aici în curtea aceasta mare, în grădina aceasta înflorită, prin via tatălui, pe lângă oalele mamei, în casele văruite şi pline de lucruri cu arome fascinante şi de cărţi din care însă nu am reuşit niciodată să citesc.

Cred că am o formă rară de autism.
La mine lumea vine prin mirosuri. Le înregistrez, le cercetez, le recunosc. Ele îmi spun poveşti despre oameni pe care nu îi voi întâlni niciodată, despre case în care nu voi intra niciodată, despre străzi pe care nu voi umbla niciodată, despre maşini pe care nu le voi conduce niciodată şi care, cu toate acestea, sunt ale mele.

Ea mi le aduce pe toate când vine acasă. De fiecare dată, ele sunt plăcute. Până azi.
Azi am simţit de departe că ceva nu este la fel. Plutea spre mine un miros întunecat, cum nu am simţit niciodată înainte, ca o ameninţare. Am încercat să îl cercetez, să văd de înseamnă, să îl domesticesc, să mi-l apropii. Dar ea a venit repede, cu braţele întinse, fluturând în aer. Am vrut să fug, am rezistat, dar m-am ţinut deoparte. Şi atunci ea mi-a prins faţa în palme şi izul acela m-a izbit din plin, cu atâta putere încât m-am simţit agresat.

Şi am încolţit-o.
Acum, ea stă pe o piatră, dincolo de poarta grădinii, şi plânge. Tata i-a adus un pahar cu apă. Eu m-am lipit de gard şi nu înţeleg de ce m-au închis înăuntru. Şi, mai ales, de ce vorbesc despre mine ca şi când aş fi doar un câine.

The Enemy

We usually meet on Saturday evening. She comes to visit.

She brings in her hair, on her skin, on her clothes, the scents of the city I’ve never yet seen. I know them all. Her perfume, like the air in our garden, when the apple trees blossom. A light odor of smoke, like when father burns the leaves, at the end of the fall. And, sometimes, on her clothes, there is the fading odor of fancy restaurants smelling of roasted, spicy turkey served with grilled potatoes, like the one mother cooks so well. I recognize the cat, first from the hairs forgotten on her sleeves, then in the sour stench imprinted on her palms in which she grabs my face.

It’s always the same.
She tells me about her life, she asks me about mine; I tell her everything, she cheers up, or she gets sad, she embraces me, then she goes, promising to return in a few weeks. She leaves goodies for me, which father portions wisely so that I can have it until next time.

They say I am a special boy.
I was born from a bony, pale mother, and a distant father that I heard he was handsome, strong, and aggressive. I never knew them, and my adopting parents never told me what had happened to them, if they died or simply could not keep me. I believe I will never see them, nor my elder brothers. I was so young when they took me away from that place, it was too small and poor a village for my kind. I grew up here, in this huge yard with blossomed garden, in the vineyard of my father, amongst my mother’s dishes, in a clean house full of fascinating fragrances and old books I never got to read.

I believe I have a rare form of autism.
The world comes towards me preceded by smells. I notice them, study them until they become familiar. They tell me stories about people I’ll never meet, about houses I’ll never enter, about streets I’ll never walk in, about cars I’ll never drive, about all these things that are nevertheless mine.

She brings them all to me, every time she gets home. Every time, they’re all nice. Until today.
Today I felt from far that something changed. There was a dark stench in the wind, like I never felt before, filled with threat. I tried to understand it, to reach its hidden meanings, to tame it, to make it mine. But she ran towards me, waving, with her arms wide open. I wanted to run away, I resisted to my instinct, I tried to keep distance. But she grabbed my face in her palms, and the stench fully hit me, so powerful that I felt overwhelmed.

So I bit her.
Now, she’s sitting on a stone, beyond our garden’s gate, and cries. Father fetched her a glass of water. I’m waiting behind the fence, and I don’t understand why they locked me in, and, most of all, why they speak of me as if I were a dog.

©M.V. Stories