Geamăna – satul care nu mai este | Gone under Mud

© Mishu Vass. All Rights Reserved.

steril – STERÍL, -Ă, sterili, -e, adj. 1. (Despre fiinţe) Care nu poate procrea; (despre plante) care nu face roade sau seminţe; sterp. * (Despre pământ) Care nu este productiv, roditor, pe care nu pot creşte (în bune condiţii) plante. * Pământ steril (şi substantivat, n.) = partea nefolositoare dintr-un zăcământ sau dintr-un produs minier. 2. Fig. Care nu produce nimic, care nu duce la nimic, care nu dă nici un rezultat; care este fără folos, zadarnic; infructuos, sterp. 3. (Care a fost) sterilizat sau dezinfectat. – Din fr. stérile, lat. sterilis.

S-ar părea că încă din anul în care mă năşteam, soarta satului Geamăna era pecetluită. În anul acela a început prin decret exploatarea minei de cupru de la Roşia Poieni.

Desigur, povestea este cunoscută, s-a scris mult, s-a protestat mult, s-a promis şi mai mult. Promisiunile începeau ca despăgubiri, mai mult sau mai puţin echitabile, pentru locuinţele care aveau să fie înghiţite de “lacul de acumulare”. Apoi a venit nămolul, tot mai aproape. Mulţi s-au convins că Geamăna este o excepţie urîtă de la regula satelor înecate de comunişti în apă potabilă, şi au plecat în satele învecinate sau la oraş. Cîţiva au rămas şi s-au mutat tot mai sus, spre vîrful muntelui, fugind din calea nămolului. Treptat, iazul puturos a acoperit vatra satului, apoi satul întreg, pînă cînd într-o zi a ajuns la cimitirul din care morţii (a doua promisiune nerespectată) nu fuseseră strămutaţi.

Treizeci şi doi de ani mai tîrziu, ne-a luat aproape o zi întreagă să străbatem pe jos drumul care înconjoară ce a rămas din sat: un iaz de decantare adînc de peste 120 de metri, pe fundul căruia zac peste 1000 de gospodării şi din care se mai iveşte doar turla bisericii; aflată odinioară în punctul cel mai de sus al localităţii, ea marchează acum doar una din multele graniţe temporare între apele acide şi sterilul solidificat.

Iazul de la Valea Şesii creşte. Într-o fotografie publicată în Libertatea Online în 2007, cimitirul aflat în dreptul turlei se afla, încă, pe sol. Acum crucile sînt toate îngropate în nămolul gri peste care se poate păşi cîţiva metri. Una din cruci, acoperită pînă sub plăcuţa identificatoare, arată data morţii 1994 – dată la care speranţa că vor putea să moară de bătrîneţe, în casele lor, încă supravieţuia în cîţiva din oamenii locului.

Dimineaţa devreme, iazul pare un lac argintiu ca acelea din poveşti, însă aburii pe care îi ridică sînt ceaţă otrăvită. Pomii din gospodăriile de dincolo de drum fac tot mai puţine fructe şi apoi se usucă. Vitele pasc iarbă cu rouă acidă, beau din bălţi, oamenii încearcă în van să le împiedice. O femeie între două vîrste ne-a povestit cît de mîndru era satul mai demult, biserica, şcoala, magazinul, şi cum au plecat aproape toţi oamenii, lăsînd iazul să vină peste case – fiindcă nu aveau încotro. “Am rămas numai noi bătrînii, apoi noi curînd ne ducem la cei mulţi… şi chiar nimica n-o să mai rămînă din locul ăsta”, a spus. O altă femeie ne-a arătat pe unde să scurtăm drumul, printr-o ogradă aflată la coada iazului, unde un bătrîn păzea nişte tăuraşi tineri. Bătrînul ne-a arătat pe unde să urcăm înapoi la drum, tăind bucla pe care o făcea pe după – ultimul? – deal. “Vedeţi mărul cela bătrîn”. Un măr falnic, uscat. De sus se vedea cum, la cîţiva metri de ogradă, apele roşii rodeau în nămol, şi din nămol ieşea un cadru de acoperiş din grinzi.

Am umblat tot anul prin ţinuturi mai puţin frumoase decît vîrfurile supravieţuitoare ale satului Geamăna*. Apoi într-o singură zi am respirat cît aer toxic respira bunicul meu în tinereţe, într-o zi de lucru la Copşa Mică. Ecologizarea e un mit, o altă promisiune nerespectată, de data aceasta şi din lipsă de fonduri. Aparent, se face. Costă mult mai mult să neutralizezi apele acide, decît să opreşti deversarea – iar stoparea deversării (şi implicit a exploatării) este singura soluţie viabilă pentru natură şi oameni. Ceea ce nu se va întîmpla atîta timp cît alte interese, deloc nobile, sînt puse pe prim plan.

Iazul ne-a înfăţişat ore întregi culorile lui hipnotice şi fatale, de creatură veninoasă. Dar nu ne-am lăsat seduşi. Apele lui roşii sînt amestecate cu sînge de om – vieţi nevinovate făcute praf de-a lungul a peste treizeci de ani, care cresc şi ei în număr fiindcă nu există un sistem suficient de uman şi suficient de detaşat de mirajul/problema banului, încît să pună punct agoniei prelungite în care o civilizaţie întreagă îşi dă – deloc obştescul – sfîrşit.

Arheologii secolului următor, dacă vor mai exista prin ţinuturile noastre, vor săpa după resturile acestei civilizaţii în steril. Iar Geamăna va fi doar unul din cazurile “timpurii”.

* Geamăna nu este singurul sat afectat de exploatarea iresponsabilă a resurselor naturale. În zona Roşia Montană mai există cel puţin zece iazuri de decantare şi hlade de steril, în judeţul Alba sînt peste douăzeci şi cazul nu este nici pe departe singurul din ţară. Spre deosebire de restul Europei, în România deşeurile se deversează nu în bazine special concepute, ci direct în natură.
La data vizitei noastre (9 octombrie 2010), sterilul amestecat cu apă continua să se reverse pe sub conductă în iaz.

[EN]
Unfortunately, my English allows me only a short note on the subject. Geamăna is a Romanian village that was practically erased from the map.

This is how it looked thirty years ago.


This is how it looks now.

What you see in most of the pictures in the previous post is Valea Şesii, the mud lake of over 120 meters depth resulted from the copper exploitation in Roşia Poieni, Alba County, Romania.

It all began by decree, about the year of ’78. The people of Geamăna, over 1000 families, received some (not enough) money to move out the village, that was planned to be covered in toxic residues. This mud lake progressively filled the valley and replaced the village; the only sign of life once there is the church and a little portion of the graveyard – the last cross standing out shows 1995 as the date of death. The ancestors are still there, buried twice.

Some people refused to move out, they are still living on the lake’s poisonous and moving borders. The exploitation didn’t end after the Romanian Revolution (’89), it continues as we speak, and the residues cover more and more space, not once being on the point to overflow into the waters of the Arieş River.

Geamăna is a very sad case, never closed. But it’s not the only one. Cârna, a village in the proximity of the gold mines at Roşia Montana, has been emptied of people by the same old methods (“prepaid” eviction) and will have the very same fate, if the State allows it, and unfortunately we have no reason to believe otherwise. Alba county owns more than 20 similar lakes and residual deposits, most of them placed directly in nature.