Zîmbiţi, vă rog!

Omul nu găseşte sens în viaţa aceasta fiindcă, deşi dispune de toate datele de care ar avea nevoie, nu mai este capabil să le pună cap la cap.
Există mereu mici/mari neajunsuri care îi transformă fiecare zi într-o luptă constantă pentru supravieţuire, astfel încît nu îi mai rămîne timp fizic să tindă spre mai mult.

Adevăratele priorităţi / valori s-au pierdut odată cu tehnologizarea excesivă a universului în care trăieşte. El se zbate pentru cifrele de zi cu zi, considerîndu-le esenţiale pentru evaziunea din fiecare seară, din weekend, din concediu.
Cînd se găseşte, întîmplător, liber de corvezi şi faţă în faţă cu el însuşi, tot ce îi rămîne este să le constate, profund nemulţumit, neputincios de a se bucura de libertatea sa temporară.
Astfel, scopul, care ar fi fericirea, este redus la acela de a accede la mijloacele prin care ar putea să atingă fericirea. Un job bănos. Sau o carieră solidă. Proprietăţi materiale. Un copil. Mijloace care, (dacă) odată create, se transformă ele însele în piedici.

Omul este destinat fericirii, la fel ca toate celelalte specii sau poate chiar mai mult, întrucît, teoretic, el este capabil să îşi depăşească condiţia instinctuală. Însă, conştientizînd-o, se condamnă singur la nefericire şi o preferă.

E mult mai simplu să dai vina pe zeul care te-a trădat, pe lumea care s-a stricat (datorită generaţiilor, actuale şi anterioare, compuse din nenumăraţi alţii ca tine), pe sistemul care te-a încarcerat (creat şi el de minţile luminate ale tuturor celor de dinaintea ta), pe cei de lîngă tine (care nu pot fi proiecţia ta despre ei şi pe care cîndva îţi imaginai că i-ai putea accepta şi iubi exact aşa cum sînt, fără să le pretinzi vreodată să se schimbe) – şi să alegi să fii nefericit din cauza a toate acestea.
E mult mai greu să le iei ca atare, să ignori puterea pe care o au asupra ta, să accepţi că nu le poţi schimba şi să le minimalizezi impactul, zîmbind mereu, pînă cînd ţi-ai reînvăţa şi sufletul să zîmbească.

Fericirea nu este, nu a fost niciodată rezultatul îndeplinirii unor condiţii materiale. Fericirea e această capacitate (pe care omul ar trebui să o găsească înlăuntrul lui), de a trece peste ele zîmbind, conştient că într-o zi ele vor dispărea, dar el nu.
Fericirea a devenit o utopie în clipa în care omul a uitat sau s-a îndoit de faptul că o parte din el este eternă şi inalterabilă, şi a scos-o din ecuaţie.
Dacă şi-ar aminti de ea şi ar reface invers demersul de mai sus, ar putea fi surprins de revelaţia că, de fapt, FERICIREA E SIMPLĂ.