Despre mărunţişurile importante

Cerul.
Afară de cazurile în care ne aflăm în concediu într-un loc care ne sileşte să privim în sus (plajă / munte), sau vine furtuna, sau apusul se reflectă fenomenal în bălţi / pe şinele de tramvai / în rîul peste care trecem, constanta privirii noastre este vîrful pantofilor, rochiile trecătoarelor, maşinile.

Florile.
Le cumpărăm de aniversări, le cultivăm în ghivece dacă ni se pare că spaţiul nostru vital (locuinţă, birou) e prea anost. În restul timpului (practic totdeauna) le ignorăm în trecerea noastră grăbită pe lîngă tarabe, băbuţe şi rondouri municipale. Evident, la ţară nici măcar nu le considerăm flori. Ce de bălării în bătătura dumitale, mătuşă, ai nevoie de cineva să le cosească. Să vin în weekend cu maşina de tăiat iarbă, ce zici? Un gazon frumos.

Să respirăm adînc.
Fumătorii o fac dar efectul e ratat de la bun început fiindcă inhalează toxine. O facem şi noi, uneori, în intersecţie, între două înjurături adresate retoric semaforului sau rablei puturoase; cu acelaşi efect. Sau înainte de examene, în spaţii închise. Sau în magazinele de parfumuri. În parc ajungem prea rar. În pădure nici atît.

Să zîmbim, să rîdem cu hohote.
Prea puţini au şansa unui job plăcut şi a unui colectiv simpatic (mă număr printre acei puţini, din fericire). Cum o mare parte din viaţă o petrecem la birou sau pe teren, în lipsa acestor două ingrediente necesare avem toate şansele să facem riduri de rictus.

Să ne bucurăm cu anticipaţie de un sfîrşit de săptămînă, de o vacanţă, de o ieşire în oraş, de revederea apropiată a unor prieteni sau a familiei din care ne-am desprins.
În loc de asta, le privim “retrospectiv” înainte să se fi întîmplat; astfel weekendul pare prea scurt, vacanţa prea săracă, ieşirea o corvoadă, prietenii dezamăgitori (le ştim poveştile), părinţii dezamăgiţi (le cunoaştem aşteptările).

Să ne mulţumim cu ceea ce avem şi cu ceea ce putem face.
Să apreciem şansele şi să ne achităm serios, dar fără tam-tam, de toate misiunile, mici sau mari.
Să nu avem de la noi pretenţia de a deveni celebri, de a schimba istoria sau de a salva lumea – majoritatea nu sîntem dăruiţi cu abilităţile necesare unui asemenea tip de demers.

Dar ne-am făcut un obicei din a uita secretele acestea mărunte care ar putea să ne facă fericiţi măcar din cînd în cînd. Ne trecem viaţa regretînd că lucrurile nu stau altfel, dar nu facem nimic ca să le schimbăm, nici măcar la nivel de atitudine. Cu o privire în sus. Cu o floare cumpărată de la un bătrîn, la colţ de stradă. Cu o gură de aer proaspăt. Cu o glumă. Cu o iluzie. Cu o petrecere. Cu o îmbrăţişare, bunicilor pe cale de dispariţie. Cu o analiză de sine corectă, recunoscînd că sîntem, probabil, mai puţin decît ceea ce cred prietenii despre noi şi, evident, mult mai puţin decît ceea ce aşteaptă familia de la noi.

Refuzăm să ne maturizăm cu adevărat, pentru că nu ne plac accesele de modestie. Rămînem nişte copii răzgîiaţi care bat din picior şi pretind: jucăria mea e mai frumoasă, mai nouă, mai scumpă decît ale voastre şi mă face să fiu mai grozav decît voi toţi!

Dar cerul aparţine tuturor, indiferent că unii poartă şlapi şi alţii conduri auriţi, că se deplasează pe bicicletă sau la volanul ultimului Mercedes, că locuiesc la mansardă sau în colibă, că sînt orfani sau copii unici, vedete sau casnice, genii sau analfabeţi. Întrucît ceea ce ne umanizează este capacitatea de a ne bucura de lucrurile mici în deplină seninătate, „ultimul om” ar putea fi, de fapt, cel mai de preţ apelativ.