Fericire, libertate, cunoaştere, Sistem. Sau după noi potopul.

În secolul XXI raportul dintre stomac şi minte s-a inversat. La fel raportul dintre supravieţuire şi existenţă. Se spunea din bătrîni: nu trăiesc ca să mănînc, ci mănînc ca să trăiesc. Acum lucrurile stau puţin [dar esenţial] altfel. Mănînc ca să trăiesc, dar cu ce preţ mănînc? – preţul e existenţa însăşi, fiindcă supravieţuiesc în măsura în care am ce băga la ghiozdan.

În acest context, unde sînt fericirea, libertatea şi idealul?
Ce înseamnă azi să fii fericit şi liber? Ce înseamnă să lupţi pentru idealul tău? Dar, mai ales, care este acest ideal?

Pentru generaţiile mai vechi, idealul se rezuma simplu, sintetizînd o condiţie şi marcînd un statut: să construieşti o casă, să plantezi un copac şi să faci un copil; formula magică prin care un individ oarecare putea fi definit ca: 1. cetăţean de nădejde, rotiţă bine unsă a sistemului social şi economic, participant activ în procesul de civilizaţie şi progres; 2. locuitor benign al planetei, 3. perpetuator al speciei. Pe baza acestei formule, fiecare individ era important într-un sistem creat prin contribuţia sa în acord benevol cu ceilalţi şi prin respectarea regulilor, aceleaşi pentru toţi şi în favoarea tuturor. Situaţia e ideală, aproape utopică, şi deloc demonstrată prin fapte şi evenimente. Lucrurile s-au petrecut dimpotrivă, dar teoretic fiecare om aşa era crescut să gîndească şi să înfăptuiască.

Pentru generaţiile şi mai vechi, idealul se rezuma şi mai simplu şi arăta o condiţie superioară în ceea ce priveşte valoarea ei intrinsecă: idealul era căutarea lui Dumnezeu ((indiferent cum îl numeau, dacă îl considerau entitate unică sau plurală, dacă îl reprezentau sub forma unor monoliţi, a unor statui sau a unui Om), cunoaşterea lui, fericirea, adică, prin spiritualizare. Idealul mergea mult mai departe de limitele vieţii pămînteşti, în interiorul şi în funcţie de regulile societăţii pămînteşti. Dar şi acestea erau reglate în conformitate cu acest Ideal, pentru că legile “cezarului” se bazau pe legile credinţei, iar păcatele capitale erau şi păcate pasibile de pedeapsă din partea societăţii, adesea prin excluderea forţată din comunitate. Veţi spune că şi astăzi Legea stă pe aceleaşi fundamente. E adevărat, dar asta nu înseamnă că pe fundamentul drept nu au crescut ziduri strîmbe şi pline de plante parazite. Legea de astăzi este atît de stufoasă, încît nu o mai cunosc nici măcar aceia care o implementează sau judecă după ea. Şi ei, cei dintîi, făptuiesc cele mai mari ocolişuri, reuşind să scape de pedepse cu ajutorul interpretărilor ei subtile. Dar nu despre asta vorbim. Ci despre cum, la modul ideal, omul şi mai vechi căuta fericirea prin cunoaştere. Cunoaşterea lui Dumnezeu, de la care se credea cu tărie că pornesc toate, şi cunoaşterea acestora toate, prin mijlocirea cuvîntului Creatorului lor. Un individ oarecare putea fi definit ca: 1. una din creaturi, printre toate celelalte creaturi, de care trebuia să aibă grijă în mod responsabil (deci 2. locuitor benign şi proteguitor al pămîntului cu toată zestrea lui), dar o creatură dăruita cu intelect, deci cu posibilitatea de a se înţelepţi întru cunoaşterea Creatorului său şi a tuturor celorlate creaturi, înţelepciune capabilă să facă din el 3. un fericit şi un moştenitor (al pămîntului şi al vieţii veşnice, adică al promisiunii de păstrare a stării de libertate şi fericire).
Idealul nu includea perpetuarea speciei, văzută ca un “rău necesar” atingerii (de către specia umană) a înţelepciunii şi fericirii totale, în sensul că, dacă primul om nu ajungea să îl cunoască pe Dumnezeu în plinătatea lui, copilul reprezenta o a doua şansă (pentru specie) de a-l cunoaşte.

Se vede astfel clar căderea omului. Omul primelor generaţii (pe care îl voi numi de aici “primul om”) tindea spre fericire ca împlinire spirituală absolută, prin cunoaştere. Societatea era doar o formă de organizare care să permită perpetuarea nu a individului, ci a şansei acestuia, în rol de reprezentant al speciei, la fericire.

Omul din generaţiile ulterioare mai recente (al doilea om) tindea spre fericire ca împlinire pămîntească, în slujba unei societăţi armonioase, “evoluată” de la stadiul de mijloc la acela de scop. Fericirea încă era Idealul. Dar omul îngropase deja acest ideal. Iar Dumnezeu, cunoaşterea lui şi a creaţiei lui devenise apanajul unei categorii aparte: intelectualii. Categorie care a sfîrşit prin a fi marginalizată şi, în secolul nostru, gloriosul secol post-millenium[s], a cam dispărut.

Ce se întîmplă cu omul nostru? Ce se întîmplă cu noi?
Ne-am născut într-o perioadă cînd, pentru a doua oară cunoscută în Istorie, specia umană îşi aştepta înfricoşată “timpul din urmă”. Ne-am născut din indivizi care aşteptau, declarat sau nu, răzbunarea unui Dumnezeu pe care îl exilaseră în coada listei de priorităţi, după casă, copac, copil, slujbă, cec şi miliţie (categoriile sînt aceleaşi peste tot în lume, chiar dacă poartă nume şi implică nuanţe diferite). Am fost concepuţi în ideea de “totuşi”. Totuşi, poate că nu se va termina totul cu anul 2000, a mai fost şi anul 1000 şi nu s-a întîmplat nimic şi, să fim serioşi, cine în afară de sectanţi mai crede cu adevărat aşa ceva? nici măcar popa nostru.
Idealul părinţilor noştri mai era, încă, idealul omului al doilea, aşa că ne-au făcut în ideea că, dacă anul 2000 nu va aduce Nimicul, atunci specia trebuie perpetuată în continuare, iar noi, generaţia nouă, vom fi cetăţeni de nădejde, locuitori benigni (sau reparatori, căci planeta începea deja să se strice) şi perpetuatori la rîndul nostru. Adică, în plus faţă de idealul lor, al nostru trebuia să conţină şi ingredientul “salvare”. Trebuia să reuşim acolo unde ei dăduseră greş.

A venit prin urmare anul 2000 şi nu s-a întîmplat nimic, iar noi, crescuţi în iluzia sinucigaşă şi cinică (în ciuda necredinţei noastre înnăscute) că, deşi am fost concepuţi în ideea de “totuşi”, vom fi scutiţi printr-o catastrofă de misiunea noastră, am constatat tulburaţi că nu.
Şi astfel omul secolului XXI nu a mai avut un ideal. Ci o misiune. Pe care nu o ceruse, pentru care nu voia să lupte, în care nu crede şi pentru care, ca să izbîndească, nu dispune de mijloacele necesare.

Primul om era liber să îl cunoască pe Dumnezeu, această cunoaştere era libertate şi fericire şi el o percepea ca atare. Chiar dacă întruchipa şi Misiunea, era o misiune asumată cu bucurie şi credinţă, în virtutea unor promisiuni ce depăşeau puterea lui de cuprindere şi înţelegere.

Al doilea om era liber să devină fericit în împlinirea lui pămîntească şi chiar dacă percepea drept misiune setul prestabilit de 3 lucruri-de-făcut, era o misiune din care avea numai de cîştigat iar el ştia asta. Dar nu era complet motivat să ducă totul la bun sfîrşit. Prin urmare, misiunea a dat greş şi mulţi nu au fost deloc fericiţi, doar cetăţeni de nădejde timoraţi.

Al treilea om, adică eu, tu şi toţi cei pe care îi ştim, are din start o misiune care ne abhoră: de a repara unde au stricat ceilalţi. Sîntem setaţi de un sistem ajuns să-şi vadă doar binele propriu, nu şi pe al membrilor săi (un organism artificial sieşi suficient, un fel de bau-bau postmodern, ultimul “zeu”), să funcţionăm în moduri specifice sistemului, dar ne-specifice individului. Cele specifice individului, adică mie, ţie, şi tuturor celor pe care îi ştim, sînt tocmai libertatea, fericirea şi cunoaşterea, prin urmare nu sîntem liberi. Nu sîntem fericiţi.

Şi atunci ce face omul secolului XXI?
Încearcă să împace capra şi varza. Încearcă, adică, să fie fericit şi liber cu mijloacele improprii pe care sistemul i le pune la dispoziţie. Şi unii chiar ajung să fie, sau să li se pară că sînt. Dacă au tot ce le trebuie: o slujbă bună, o casă, şcoli bune pentru copiii pe care îi fac (din inerţie, fără vreun scop, sau din dorinţa egoistă de a se vedea repetaţi pe ei înşişi ca indivizi “de succes”, “interesanţi”, “frumoşi” – cum să îţi dispară genele, cînd au aşa de mult potenţial?), un statut social, un nume poate, şi bani. Mulţi bani. Proprietăţile îi fac fericiţi. Copiii îi fac să se simtă împliniţi şi să spere. Banii le deschid drumuri prin lume şi iată că libertatea este tot una specifică sistemului (adică restrictivă, adică improprie) – aceea de a călători.

Şi cunoaşterea?
Cunoaşterea a dispărut de la al doilea om, care iniţial o exersa din motive de cetăţenie-de aur şi din dorinţa (tot egoistă) de a se evidenţia printre semenii lui, iar ulterior a făcut din ea o modalitate de a funcţiona bine în societate prin cunoaşterea regulilor şi subtilităţilor ei. Încă de la al doilea om, cunoaşterea s-a pus pe sine în slujba sistemului, şi aşa a fost posibil ca sistemul să se dezvolte ca organism independent de individ, superior (ca putere) individului.
Părinţii noştri au dat greş nu numai la capitolul ocrotirii planetei, ci şi la acela al bunului cetăţean, şi, născîndu-ne, chiar la acesta, pe care încercăm noi să îl scriem cum putem, care din tastatură, care din picior.

Părinţii noştri ne-au vîndut, fără să ştie sau să admită, sistemului şi au îngropat cunoaşterea adevărată. Astfel că noi, acum, trebuie să cunoaştem, dacă dorim să cunoaştem, doar ceea ce sistemul ne permite: istoria nu aşa cum a fost, ci cum ne-au spus-o manualele (la noi, comuniste şi apoi alternative); geografia nu aşa cum este, ci aşa cum ne-o interpretează sateliţii şi, prin intermediul lor, google earth, sau, prin intermediul imaginilor / replicilor digitale, televiziunea şi agenţiile de turism; matematica nu în profunzimile ei imateriale şi absolute, ci în limitele unor bilanţuri, al extraselor de cont şi al planurilor “cincinale” de rate bancare; anatomia la nivel epidermic şi în funcţie de cît de gros ne este buzunarul, pe baza spuselor unor “specialişti în medicină”; astronomia nici măcar la Observatorul astronomic, ci direct pe site-ul NASA, aşa cum vor ei să ne-o arate şi să ne-o coloreze; bio-diversitatea planetei, planeta însăşi, din documentarele tv aferente; Dumnezeu… nu face parte decît din programa obligatorie a şcolilor şi a facultăţilor de profil. Interpretat conform dogmei fiecăreia, desigur. Pentru crearea de “apostoli” care nu mai aşteaptă decît cheta săptămînală, nunţile, botezurile şi pomenile.

Dar nici măcar acestea nu mai par utile. Cunoaşterea care se cere este aceea, dezvoltată de părinţii noştri, a subtilităţilor sistemului, subtilităţi care să permită omului nostru să (da, aici s-a ajuns) supravieţuiască. Adică să subziste. Revenind la punctul de plecare: Mănînc ca să trăiesc, dar cu ce preţ mănînc?

Şi astfel omul secolului XXI nu mai vrea să fie liber, nu mai vrea să fie fericit, vrea doar să cunoască ceea ce îi aduce o bucată de pîine. Sistemul. Sistemul de învăţămînt (care sînt profesiile mai bine plătite, în direcţia lor să te educi), sistemul bancar (cît îţi trebuie ca să trăieşti decent, cu sau fără chirie, atîta trebuie să cîştigi ca să te împrumute banca dacă mai vrei şi ceva pe lîngă traiul de zi cu zi), sistemul de asigurări (avem bunuri, dacă le pierdem rămînem pe drumuri, trebuie asigurate ca să putem sta liniştiţi), sistemul sanitar (cum să ai parte de îngrijire în spital, sau acasă, în caz de vreo boală sau neputinţă – şi asta intră la) sistemul de plăţi nedeclarate şi nerecunoscute (cum să faci să ţi se deschidă o uşă, sau mai multe, dacă ai morbul succesului; şi cine nu-l are astăzi? – ca să devii “cineva”), sistemul de pensii (ca să poţi, măcar la bătrîneţe, să stai comod undeva şi să ai ce rumega în timp ce te gîndeşti ce prost ai fost zbătîndu-te toata viaţa pentru nimic, în loc să cauţi fericirea cunoaşterii lui Dumnezeu – căci bătrîn şi senil fiind, nu Îl mai poţi nega sau ignora).

În punctul acesta, se ridică totuşi (horribile dictu) voci. Multe voci. Voci ale celor ca mine, ca tine şi ca toţi cei pe care îi ştim, care ce fac?
Se vaietă.
Nu sîntem liberi.
Nu sîntem fericiţi.
Sîntem sclavii sistemului.
De ce ne-am născut dacă nu putem face ce vrem, cum vrem noi? (Întrebarea corectă este “pentru ce”, şi intuind scopurile părinţilor, aflaţi şi cauzele eşecului).
Oare cum am putea să ieşim din cercul acesta vicios şi să redevenim Oameni? Cine cunoaşte metoda?
(Metoda. Termen tehnic. Sistemul e tehnic. Metoda ţine de sistem. Metoda nu e bună într-un asemenea demers.)
Cine cunoaşte? Cu adevărat. Cunoaşterea care aduce fericirea, libertatea şi viaţa veşnică (adică promisiunea că fericirea şi libertatea nu vor avea sfîrşit).

Nimeni. Astăzi, nimeni. Nici eu, nici tu, şi nici unul din cei pe care îi ştim.

Fiecare încearcă în felul lui.

Cei mai mulţi se resemnează după un timp cu totul, se transformă în “carne de tun”. Unii dintre aceştia devin instrumente care încearcă subminarea autorităţii sistemului la modul belicos şi apocaliptic, găsindu-şi zeul în răzbunare şi dîndu-i nume sfinte.

Alţii, tot mulţi, se fac prieteni cu sistemul fiindcă nu întrevăd altă soluţie şi se resemnează să fie mulţumiţi cu viaţa lor decentă (casă, masă, slujbă), libertatea lor ocazională (restaurante, filme, concediu), numele lor mai mult sau mai puţin sonor, cu sau fără particule de nobleţe sau titluri academice. Ciclic, frustrările se adună şi izbucnesc, mai mult sau mai puţin violent, domestic sau public, licenţios sau doar amar. Apoi le trece, îşi reiau viaţa decentă, libertatea ocazională şi îşi flutură pe unde pot diplomele sau paşapoartele. Şi iarăşi îi apucă. Pînă la sfîrşit, trăiesc drama penibilă a viciosului recidivist, căci viaţa în acord cu sistemul, de nevoie, e o perversiune care se cere frecvent pedepsită. Unii dintre aceştia ajung, pînă la urmă, să facă pace şi cu perversiunea şi devin cetăţeni de nădejde, militanţi pentru drepturile planetei şi ale celor mulţi şi discriminaţi, organizatori de tombole pentru salvarea speciei în ţinuturi cu geografie sau climă sau economie potrivnice. Cîţiva găsesc portiţa mîntuirii aici, şi îşi fac din activitatea militantă o misiune nobilă, cred că au găsit astfel libertatea în “a ajuta”, fericirea în “a dărui” şi cunoaşterea în “a fi acolo unde este nevoie, cînd este nevoie, cu soluţia de care este nevoie”. Dar cei mai mulţi doar profită în scopuri mai puţin nobile, precum îmbogăţirea şi celebritatea.

Alţii se întorc la idealurile primului om. Mulţi intră în secte sau devin practicanţi duminicali, trăind apoi cu iluzia că au reuşit să întoarcă spatele sistemului fiindcă, ignorîndu-l, trăiesc doar fizic în el. Aceştia execută celebra mişcare de apărare a struţului, părîndu-li-se că dacă ei nu văd, nici sistemul nu îi vede pe ei.

Alţii încearcă să se specializeze în una din bucăţelele cunoaşterii adevărate, trunchiată cum ne-a rămas de la primul om, devin specialişti pe diversele laturi ale creaţiei. Unii descoperă medicamente miraculoase şi, odată cu acestea, li se pare că s-au eliberat şi fericit în sfîrşit, găsesc tratamente împotriva bolilor care macină omul şi se transformă în proteguitori ai speciei. Sau se specializează în ştiinţe hibride şi îi ajută pe alţii să reînveţe să gîndească. Sau evadează în artă, muzică, vicii de tot felul. Sau îşi fac de lucru observînd şi criticînd, ca mine acum şi ca alţi mii de vorbăreţi pe care nu îi ştim, dar îi putem găsi.

Iar alţii supravieţuiesc, declarat sau nu ca atare. Din cînd în cînd, fac cîte un bine. Dau nişte mărunţiş. Salvează un animal. Dau o bucată de pîine celui ce n-are. Spun cîte o vorbă bună celui ocolit de toţi. Se simt, pentru cîteva secunde, minute, ore, mai puţin nefericiţi decît înainte.

Dar nimeni nu reuşeşte cu adevărat.

Pentru că, deşi trăieşte într-o comunitate pe care generaţie cu generaţie el însuşi a creat-o, omul nu gîndeşte plenar. Omul gîndeşte pentru sine, îşi caută fericirea, libertatea şi cunoaşterea proprie. Spaţiul de siguranţă propriu. Nu ca albina sau furnica, orientîndu-se după mişcările celorlate, în aceeaşi direcţie, în acelaşi scop, spre binele întregului stup sau al întregului muşuroi. Omul secolului XXI urăşte sistemul pentru că sistemul a fost construit în mod haotic, pe baza nenumăratelor mişcări individuale greşite ale tuturor celor de pînă la el. Primul om nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, şansa a trecut la al doilea om, care nu a mai dorit să cunoască decît alt om, şansa a trecut la oamenii pe care i-au produs şi la rîndul lor aceştia s-au născut fără şansă, fără noţiunea de şansă şi fără obiectul şansei.
Omul secolului XXI nu poate fi fericit, liber şi înţelept pentru că s-a născut dezmoştenit.

Astfel că eu, tu şi toţi cei pe care îi ştim încercăm imposibilitatea eliberării dintr-o “închisoare” într-un “afară” lipsit de cea mai elementară condiţie vitală. Ca şi cînd am încerca să ne mutăm pe lună, într-un spaţiu fără aer, apă, gravitaţie. Sistemul pe care l-au creat greşelile tuturor celor de pînă la noi ne ţine în viaţă în felul în care aparatele ţin în viaţă un comatos. Fără aparate, din comatos rămîne cadavrul şi ulterior numele (care seamănă cu toate numele) săpat într-o piatră care seamănă cu toate pietrele.

Poate că sînt şi oameni care au reuşit să evite sistemul sub toate aspectele lui, să fie liberi şi fericiţi şi să cunoască tot ceea ce Dumnezeu l-ar fi învrednicit să cunoască pe primul om, dacă l-ar fi constrîns lipsindu-l de posibilitatea perpetuării şansei la nivel de specie. Însă pe aceştia nici tu, nici eu nu îi cunoaştem.

Nouă nu ne rămîne decît să se resemnăm a învăţa o meserie de închisoare, după regulile închisorii. În cel mai bun caz, să transformăm în Ideal misiunea cu care ne-au împovărat părinţii noştri, oricare ar fi aceea, oricît de importantă sau fără noimă ar fi aceea. Măcar ei să fie fericiţi.

Că după noi ar trebui să nu urmeze nimeni la eşafod… asta degeaba ar postula vreun înţelept. Instinctul, cel mai puternic susţinător al sistemului, se va asigura mereu că există o şansă, chiar dacă obiectul acesteia a dispărut deja, chiar dacă noţiunea însăşi va dispărea dintr-un vocabular care, la rîndul său, în lipsa cunoaşterii, se va restrînge probabil… la termenii de bază, necesari supravieţuirii speciei.

***

O consolare: dacă vine (totuşi!) vreun potop, cel puţin va fi bun să staţi în casă şi să vă ocupaţi cu dedicaţie de generaţiile viitoare şi de… moştenirea lor materială. Că de alta nici nu mai poate fi vorba.

***

Cei mulţi nici măcar nu îşi pun problema. Cu sau fără potop, îşi văd de treaba lor, care este exact aceea descrisă mai sus.

***

Atîta timp cît este aşteptat, cu ardoare sau spaimă, de toţi sau doar de unul, Sfîrşitul nu va veni. Pentru că pînă şi în această aşteptare stă sîmburele (uitat) al şansei.

©M.V. Fishbones