Dialectica lui “de ce”, foarte pe scurt

În conversaţia uzuală, se întîmplă adesea că răspunsul la “de ce” nu revelează cauza, ci scopul.

Un exemplu: de ce promiţi să faci un lucru, ştiind bine că foarte greu te vei putea ţine de cuvînt şi asta doar implicîndu-i obligatoriu şi pe alţii, care s-ar putea să nu fie dispuşi?
Răspuns: ca să nu îmi arate cutare obrazul.
Răspunsul corect ar fi: pentru că sînt prea laş ca să îmi asum neputinţa / pentru că mi-e ruşine să mă scuz / pentru că mă tem de gura lumii.

Exemplul poate include situaţii multiple, de la cea mai simplă:
– stăpîna casei a fost de acord să gătească pentru o întrunire de 12 persoane, care va avea loc într-o sîmbătă; toată săptămîna va fi ocupată şi nu va putea face apovizionarea necesară decît sîmbătă dimineaţă la prima oră; întrunirea are loc la cinci după-amiază; va avea deci nevoie de ajutor: la tîrguieli, la curăţenie, la gătitul propriu-zis, acţiuni în care vor fi implicaţi, dar ei nu ştiu încă, toţi copiii familiei, soţul şi vreo două prietene apropiate;

la cea mai complexă:

– cutare, considerat de familie genial, este presat să îşi construiască o carieră de care familia să poată fi mîndră, în cel mai scurt timp posibil, să zicem trei luni; respectivul nu este suficient de pregătit, trei luni nu îi ajung ca să se pună la punct, nu are banii necesari achiziţionării de materiale, nici timpul necesar pentru a le studia; din orgoliu nu va apela, cum ar fi corect, la familia pentru care a acceptat să facă acest pas, ci la alţii, care nu au habar că economiile şi sursele bibliotecii personale le sînt “ameninţate” şi nici că respectivul îi va lăsa baltă, la job, invocînd un concediu de urgenţă exact atunci cînd vor avea mai multă nevoie de el în echipă.

Un alt exemplu, de natură sentimentală: de ce vrei să fim împreună?
Răspuns: ca să te fac fericit/ă.
Răspuns parţial corect: pentru că îmi placi şi am observat că ne potrivim în toate cele, şi mai ales pentru că nu mă plictisesc cu tine şi am toate motivele să cred că plictiseala va interveni foarte tîrziu, probabil pe la bătrîneţe, cînd nu va mai conta fiindcă fiecare din noi va avea altele pe cap şi deloc timp, să se gîndească la asta.
Răspuns corect: pentru că m-am săturat să fiu singur/ă (de cele mai multe ori, să ştiţi, acesta este!)

Alt exemplu: De ce sînt florile astea roz şi mai tîrziu se fac purpurii?
Răspuns greşit: Ca să ne bucurăm vederea cu ele, Dumnezeu…
Răspuns corect: Pentru că pigmenţii din petale reflectă lumina în felul acela specific care produce culoarea roz şi mai tîrziu pigmentul îşi schimbă compoziţia, prin urmare şi petalele culoarea.

Şi unul de web: De ce nu îmi răspunzi?
Nici un răspuns (nici chiar atunci cînd există şi status messages şi busy icon în dotare!)
Răspuns corect: Fiindcă sînt ocupat/ă momentan / Fiindcă nu am chef să vorbesc cu tine.

Şi uite-aşa, dintr-un răspuns greşit în altul, toţi au de pierdut, dar mai ales copiii, care întreabă cel mai des “de ce”. De ce apune soarele? De ce cîntă cocoşii? De ce trebuie să plec la bunica şi nu în tabără? De ce eşti supărat tati? De ce nu mă ia mami de la şcoală azi? De ce trebuie să aleg? De ce nu îmi pot pune cercel în nas?

Ca să putem fotografia un apus frumos. Ca să ne trezească pe toţi. Ca să fii bine îngrijit şi să nu păţeşti doamne fereşte ceva. Ca să mă laşi tu în pace. Ca să înveţi să vii odată şi-odată şi singur, pe jos, că eşti mare acum. Ca să te maturizezi. Ca să nu ne fie ruşine cu tine.

Răspunsuri greşite, aruncate la întîmplare sau pe linia wishful thinking sau în stilul cenuşă pe turta mea sau pur şi simplu pentru că nu cunoaştem răspunsul corect. Educaţie superficială, nemotivare. Comunicare ioc.

Şi ne mai întrebăm (desigur, fără a dori un răspuns, căci ar putea fi teribil de neplăcut): De ce s-a stricat dom’le lumea în halul ăsta?!?

***

O confuzie similară, dar în sens invers, se întîmplă cu “pentru ce?”. Răspunsul ar trebui să enunţe scopul, nu cauza.

Exemplu foarte pe scurt şi la îndemînă:
Pentru ce ai publicat elucubraţiile astea?
Pentru că mă plictiseam, na.

Răspunsul corect ar fi: pentru ca orice tolomac (care nu înţelege termenul să caute în dicţionar sau să-l recitească pe Creangă, are şi cîteva inepţii pe placul poporului, sau pe Caragiale) să aibă şansa de a face cunoştinţă, pe net, fără să caute, măcar cu una sau două din subtilităţile limbii române pe care a pus-o la colţ de cînd cu “whatever”, răspuns universal la orice fel de întrebare şi care, bineînţeles, poate face tema unei generoase dialectici a… timpului pierdut.

***

O altă problemă, îndrăgită şi urîtă deopotrivă de prietenii filologi, este aceea a lui “numai versus decît”, folosite corect (primul) doar cu forma afirmativă, (al doilea) doar cu forma negativă a verbului. Fiind însă o chestiune sensibilă pentru fraţii noştri din sud, prefer să las altora misiunea ingrată de a le-o demonstra.