Luaţi-vă. Un proiect pentru o societate mai bună.

Oamenii se nasc, se căsătoresc, fac copii şi mor. Pînă aici, nimic deosebit faţă de restul speciilor, cu menţiunea că restul speciilor nu face din căsătorie un eveniment sau, dacă face, atunci vedeţi cazul călugăriţei, care pune semnul egalităţii între căsătorie şi moarte, cel puţin pentru partener.

Fenomenul încearcă să ne transmită ceva: pentru mulţi căsătoria înseamnă, dacă nu moartea instantanee, cel puţin începutul ei. Fie şi numai pentru că atunci cînd te căsătoreşti se presupune că ai rezolvat deja, sau cel puţin ai luat startul în rezolvarea tuturor celorlalte provocări şi nu ţi-a mai rămas nimic de dovedit.

Unde greşeşte specia umană? Greşeşte într-adevăr? Ce anume o determină să transforme actul simplu al împreunării într-o chestiune cu consecinţe serioase şi palpabile pentru tot restul vieţii a doi indivizi? Sînt aceştia capabili să îşi asume cu adevărat aceste consecinţe? Ştiu ei într-adevăr la ce se expun, atunci cînd se promit unul altuia? Este căsnicia urmarea unui contract semnat în deplină cunoştinţă de cauză şi cu bunele intenţii, din partea fiecărei părţi implicate, de a-l respecta pînă la expirarea naturală (la propriu)? Este acest contract încheiat de comun acord, cu cea mai onestă bună credinţă? Sau, crescuţi în ideea monogamiei şi, într-un anume sens, al respectabilităţii sociale, oamenii se autosugestionează că “asta trebuie să se întîmple”, că “aşa decurg lucrurile” şi o fac la modul obligatoriu (de voie de nevoie) de îndată ce li se pare că au găsit pe cineva compatibil, ca să fie multumiţi tata, mama, mătuşa, învăţătorul, popa, satul şi întreaga societate?

Nu voi aborda subiectul iubire, fiindcă este, din păcate, extrem de evaziv şi totodată extrem de complex. Doar evenimentul în sine, cauzele (celelalte) şi evident, urmările. Căci viaţa în doi, cum se spune atît de frumos şi de stereotip, începe abia după ce ai dat autograful cu pricina, iar cît de fatal sau de inspirat a fost acesta, se va vedea mult mai tîrziu, adică atunci cînd “în ceruri” nimic nu va mai putea fi schimbat.

Istoric vorbind, căsătoria a apărut cu mult înaintea creştinismului, jucînd un rol crucial din punct de vedere social şi economic. Altfel spus, este în primul rînd un mod de organizare, care permite unei societăţi să ţină evidenţa membrilor săi. În creştinism, ea a căpătat numeroase semnificaţii colaterale şi s-a mutat foarte aproape de moarte, devenind o “instituţie absolută”, purtătoare de sens spiritual. Astfel, omul s-a trezit la un moment dat supus unei duble condiţionări: obligaţia de a întemeia o familie la modul oficial şi obligaţia de a se dedica trup şi suflet unei singure persoane (vorbesc de contextul european, de religia creştină şi de monogamie), persoana aleasă la un moment dat din cele mai diverse motive, unele de natură practică, altele de natură “ideală”, în baza anumitor compatibilităţi sociale, intelectuale, religioase şi, nu în ultimul rînd, în funcţie de afinităţi, care sînt (iarăşi) un aspect cam spinos, la fel ca “iubirea”.

Pe înţelesul tuturor, copilul este crescut cu basme despre feţi-frumoşi şi prinţese care se întîlnesc, se plac şi sfîrşesc nuntind. Restul nu li se spune, e rezumat în mod convenabil printr-un optimist “şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi”; cel mult li se indică nişte urmaşi frumoşi şi viteji asemenea părinţilor lor. Astfel încît primul obiectiv pe lista lungă a pubertăţii şi a adolescenţei este nu intelectualizarea sau spiritualizarea, ci împreunarea. Fair enough, nici păsările cerului nu au obiective mai înalte, chiar dacă zboară toată ziua printre nori.

Deci ce vrea copilul din start, datorită modului în care părinţii, încurajaţi de o societate bazată pe celula monogamică, găsesc de cuviinţă să îl scoată din cărucior, este să îşi găsească “perechea”, cu care să întemeieze la rîndul lui o nouă celulă monogamică.

La început, perechea are doar trăsături emblematice şi fin creionate: ea este frumoasă, de preferinţă cu părul de aur lung pînă la călcîie, mlădie, cuminte şi bogată, el este frumos, viteaz, capabil să se îmbogăţească datorită faptelor sale şi dispus să facă orice îi cere ea, îndeobşte imposibilul. Observaţi compatibilitatea şi afinităţile: categorie socială, chiar dacă diferită la început, cu mari şanse de egalizare, frumuseţe la amîndoi, curaj (la ea, de a risca luîndu-l fără nici un sfanţ fiindcă este capabil, la el, de a risca să-şi afle moartea în bătălii mai mult sau mai puţin regizate ca să o convingă că îl merită), şi bineînţeles acelaşi scop: să trăiască unul în compania celuilalt, fericiţi pînă la adînci bătrîneţi, înconjuraţi de plozi care mai de care mai minunaţi.

Ulterior lucrurile se pot schimba dramatic. Ea poate să observe că sînt prinţese mai frumoase pe lumea asta, el poate să observe că sînt băieţi mai avuţi şi mai curajoşi pe lumea asta, iar aşteptările fiecăruia se adaptează în cel mai bun caz în funcţie de ceea ce poate el însuşi să ofere. Ea învaţă să se mulţumească, în locul cavalerului, cu aghiotantul. El învaţă să se consoleze, în locul prinţesei, cu fata în casă. Asta, bineînţeles, dacă sînt realişti în ceea ce priveşte propriile calităţi şi defecte. Oricum ar fi, pretenţiile scad şi visul din copilărie rămîne ascuns undeva, de unde va ieşi mult mai tîrziu sub formă de nemulţumire, concretizîndu-se ca reproş adus… ei bine, tocmai celui ales.

Aşa se face că ori de cîte ori văd un mire gras şi asudat şi o mireasă bine tencuită, am o strîngere de inimă pentru instituţia aceasta sacrosantă pe care par să o respecte cu toată voia bună de care sînt capabili, şi, implicit, pentru contractul pe care se pregătesc să îl semneze poate încrucişînd, fiecare pe ascuns, două degete.

Să presupunem totuşi că cei doi copii imperfecţi au crescut frumos, că au fost educaţi bine într-o familie lipsită de drame conjugale majore, că au devenit, cu preţul unor experienţe clarificatoare la capitolul făt frumos şi ileana cosînzeana, doi adulţi responsabili, inteligenţi, prea puţin preocupaţi să se analizeze în oglindă, relaxaţi şi cu simţul umorului, care ştiu la ce să se aştepte de fapt şi nu fac din căsătorie un ideal absolut.

Să presupunem că se întîlnesc şi prima lor noapte se petrece nu într-un club la beţie, ci pe un acoperiş de bloc, privind maşinile care trec pe şosea şi discutînd în cea mai acută stare de luciditate, pînă în zori, despre sensul existenţei, limitările impuse de sistem, posibilităţile de evadare ocazională, salvarea planetei şi importanţa bunului simţ în relaţiile cu ceilalţi, ca doi oameni cu carte şi principii ce se află.

Să presupunem că următoarele luni trec într-o încercare continuă, soldată cu numeroase succese, de a se cunoaşte unul pe celălalt la modul riguros, pentru a afla adevăratele compatibilităţi, de la cele mai înalte (credinţă, convingeri, cunoştinte despre lume, artă, cultură, spirit, idealuri, obiective pe termen scurt şi pe termen lung), pînă la cele mai comune (abilitatea de a supravieţui şi vieţui decent, ordine, igienă, preferinţe gastronomice şi stiluri vestimentare, ore de dormit trezit, modalităţi de socializare cu alţii, vicii, virtuţi domestice, nevoi sexuale, gunoi şi pune capacul la pasta de dinţi versus lasă colac wc).

Să presupunem că descoperă treptat că nimic nu le-ar putea sta în cale, sub toate aceste aspecte, dacă ar dori să convieţuiască. Să presupunem că, în virtutea bunului obicei nu întru totul creştin de a proba, convieţuiesc o vreme sub bune auspicii.

Şi în final, se hotărăsc să o facă. Nu fiindcă ea ar semăna cu Ileana Cosînzeana, brunetă, tunsă şi cam plinuţă cum e, nu fiindcă el ar avea nu ştiu ce aură de cavaler, ras în cap, păros în rest şi cu urmă de cercel într-o ureche de pe vremea cînd era punker. Nu fiindcă ea l-ar fi testat la capitolul luna de pe cer iar el ar fi reuşit să i-o aducă fără a provoca un dezastru natural, nici fiindcă ar fi la mijloc vreun sentiment, asemănător cu transa hipnotică, atunci cînd se îndreaptă unul spre altul din colţuri opuse de pod sau de pat, şi nici fiindcă unul din ei trebuie să îl salveze pe celălalt de la sărăcie, de familia îngrozitoare sau de unchiul molestator.

Nu. Ei hotărăsc să semneze contractul convieţuirii paşnice pînă la adînci bătrîneţi pentru că “se înţeleg”, pentru că “sînt compatibili” sub toate aspectele, pentru că părinţii lui o plac pe ea şi părinţii ei îl plac pe el, şi pentru că “aşa se face” dacă toate aceste condiţii sînt îndeplinite. Apoi, au amîndoi o vîrstă. Au realizat tot ce era de realizat înainte, sau măcar au pus nişte baze. Şi nu vor să fie părinţi bătrîni.

Şi semnează.
Şi îi văd: un mire cam gras şi asudat şi o mireasă bine tencuită. Sau un mire foarte slab şi înalt şi o mireasă cam pitică şi cam umflăţică, ori viceversa. Sau, dacă vrem să fim cumsecade, un mire şi o mireasă cu aspect plăcut, veseli, puşi pe şotii şi cu amîndouă mîinile la vedere. Un contract semnat cu toată buna credinţă din lume.

Ce se întîmplă după aceea? Nu imediat, nu după luna de miere şi nici după ce amîndoi hotărăsc că urmaşii mai pot aştepta, pentru că nu sînt chiar aşa înaintaţi în vîrstă şi o marjă de doi trei ani se admite, mai ales că vor să îi crească în cele mai bune condiţii.

Se întîmplă că, după ce preţ de o noapte, şase luni şi şase săptămîni, au dezbătut tot ce mişca pe faţa pămîntului, înnăuntrul şi deasupra lui, pînă hăt departe în stele, şi au încercat totul, de la muzeul de art nouveau la mîncatul cu beţişoare chinezeşti nu la restaurant ci chiar la mama lor, de la podul cu fîn la patul regal şi hîrtia igienică parfumată, se trezesc brusc şi iremediabil faţă în faţă, la masa din sufrageria apartamentului nou nouţ decorat după îndelungi consultări reciproce, şi nu mai au ce să îşi spună. Iar unul din ei întinde mîna după telecomandă, celălalt înşfacă mouse-ul, rudele vin în vizită, prietenii îi asediază cu planuri de călătorie în 4, 5, 8, unul îşi uită şosetele sub pat, altul uită să deschidă geamul după ce a umplut baia cu abur, gunoiul zace în faţa uşii de două zile, mîncarea cutare nu a ieşit cum trebuia şi părinţii fac aluzii din ce în ce mai transparente la nepoţi.

Se întîmplă şi situaţii mai subtile, de tipul: ea vrea să discute un film de artă iar el ultimul episod din Battlefield Galactica, şi nu găsesc un punct în care preşedintele federaţiei să pozeze nud pentru fotograful îndrăgostit de opera lui Man Ray.

Se întîmplă tăcerea de după furtuna aceea de vară minunată în care au ciripit împreună sub cerul deschis, ca nişte piţigoi erudiţi, şi pe care acum, după o noapte, şase luni, şase zile şi încă vreo doi ani, o confundă în mod tragic cu sentimentul acela de transă hipnotică pe care toţi ceilalţi tîmpiţi îl invocă, numindu-l “iubire”.

Iar cînd unul se încumetă să deschidă gura, ce credeţi că îi este dat celuilalt să audă? Nu eşti ileana cosînzeana, frumoasă, mlădie şi înţeleaptă / nu eşti făt frumos, viteaz şi capabil.

Şi contractul expiră.

Sau nu îşi spun niciodată că s-au înşelat, nu recunosc asta nici măcar pe tăcute, fiecare pentru sine, şi urmăresc acelaşi film fără să îl mai comenteze după aceea, călătoresc prin lume unul lîngă altul, fără să îşi arate piatra ieşită din pavaj, pisica din faţa unei uşi, clownul ridicol care merge pe role, cerşetorul îngenuncheat la un capăt de pod, statuia aceea impresionantă, norul în formă de girafă, fereastra prin care se văd doi bătrîni la o masă, mîncînd în tăcere, singuri, şi fiecare merge la slujbă şi vine acasă şi doarme şi se trezeşte şi merge la slujbă şi vine acasă şi doarme şi într-o zi se hotărăsc că nu mai sînt tineri şi nu vor să fie părinţi bătrîni şi apare copilul, pe care îl scot din cărucior şi îl aşează pe cărarea de aur direcţia Oz, sau Kansas, sau bunici, fiindcă între timp, da, s-au prins că poveştile cu prinţi şi prinţese au ceva putred în ele.

Apoi fiecare îşi recreează universul în jurul acestui copil, care îi “responsabilizează”, care îi ajută să meargă mai departe făcînd sacrificii mai bune pentru el decît ar face dacă s-ar gîndi numai la sine, şi aşa cum după ce semnaseră contractul sfătuiau pe toată lumea să le urmeze exemplul, aşa procedează şi acum, recomandînd în stînga şi în dreapta, cui vrea şi cui nu vrea să audă, că fără copii viaţa nu are sens.

Şi la sfîrşit, la adînci bătrîneţi, alt cuplu tînăr şi cam trist îi vede prin fereastra deschisă a sufrageriei cum stau faţă în faţă şi mănîncă fără să se privească, cu noduri în gît, fiindcă uite odrasla a plecat peste mări şi ţări în căutarea Dorothea-ei sau a Vrăjitorului din Oz şi nu îi sună decît atunci cînd se dovedeşte incapabil de a-şi produce singur mijloacele de supravieţuire, adică nici pe departe un cavaler, sau cînd o încasează de la Omul de Tinichea sau de Paie, adică nici pe departe o prinţesă.

Şi au trăit pînă la adînci bătrîneţi.

Fericiţi, nefericiţi, cel puţin au făcut-o. Au reuşit. De ce? Pentru că au semnat cu toată buna credinţă din lume, pentru că asemenea contracte nu se rup, pentru că ştiau de la bun început ce îi aşteaptă (de fapt), pentru că le plăcea ideea şi apoi a trebuit să continue să le placă, fiindcă sînt adulţi responsabili şi inteligenţi şi ar fi fost o involuţie să înceteze a fi adulţi responsabili şi inteligenţi fie şi doar pentru o clipă. Şi pentru că societatea are nevoie de cetăţeni model, şcoliţi, morali, cu mare potenţial, care să producă la rîndul lor stîlpi puternici şi uşi de biserică, şi fiecare e dator să facă tot ce poate în acest scop nobil, chiar dacă se dovedeşte că pasienţa nu a ieşit, pînă la urmă, chiar la fix.

Şi pentru că, în definitiv, s-au iubit dintotdeauna cu adevărat.

***

Deşi scenariul de mai sus este foarte aproape de ideal, totuşi se petrece adesea, părinţii multora dintre noi o ştiu preabine.

În zilele noastre însă, majoritatea contractelor sînt rupte imediat, iar căsătoriile se pliază rapid pe cazul călugăriţei. Nu moare nimeni, cel puţin nu fizic, pentru că societatea a inventat, spre bunul ei mers şi mulţumirea tuturor, şi divorţul, atît de la îndemînă pentru cei ce nu ştiu ce vor şi se aruncă cu capul înainte într-o situaţie despre care nu numai că nu au toate datele, dar nici măcar premisele. Iar divorţul nu mai ţine seama de consecinţele “din ceruri” ale întîmplării. Doar de acurateţea statisticii. Societatea să pară sănătoasă, că celulele cancerigene proliferează într-o veselie.

***

Textul de mai sus nu este unul auto-referenţial. Noi sîntem bine mersi, am crescut cu poveşti despre Chipăruş Pătru, Chiupul fermecat, Muma Pădurii şi Colţ Alb.

©M.V. Fishbones