Între radio-şanţ şi Istorie, nihil humanum a me alienum est

Într-unul din Pliculeţele sale, Eco explică bîrfa comună ca o igienă necesară imaginaţiei maselor, opunînd-o bîrfei televizate (mai exact, auto-bîrfei practicate cu succes de audienţă de către vedetele de carton, în mass-media), care suferă de lipsa acestei funcţionalităţi, ea stingîndu-se aproape instantaneu prin confirmare şi nelăsînd loc interpretărilor şi reiterării. Bîrfa în forma ei comună (de radio-şanţ) este aşadar perfect naturală şi de la un punct chiar justificată şi recomandată; fără ea, gospodinele lipsite de viaţă personală ar înnebuni, la propriu, de plictiseală, sau – neavînd cum să îşi exercite bruma de imaginaţie şi spirit critic – ar sfîrşi la azilul de nebuni sau atîrnate de o grindă, în pod.

Pînă aici, toate bune şi frumoase. Dar fenomenul poate fi aplicat şi la nivel “înalt”. Intelectualii, erudiţii, au la rîndul lor o nevoie organică de bîrfă. Pentru că nu îşi pot permite să se coboare la nivelul gospodinelor plictisite, îşi bîrfesc (scriitorii) propriile personaje, (biografii) subiecţii mai mult sau mai puţin celebri, (criticii de artă sau literatură) operele analizate, la pachet cu autorii acestora, (directorii de film) producţia de succes (cum s-a făcut, detalii picante din culise şi de la filmări), etc. Iar cei care spre sfîrşitul vieţii sau chiar mult mai devreme, orientaţi fiind exclusiv asupra misterului propriei evoluţii, îşi scriu memoriile, se auto-bîrfesc, reluînd situaţia talk show-rilor, dar adăugîndu-i sarea şi piperul convenţiei, stilului şi auto-ironiei, descoperind publicului larg amănunte pe care în cel mai bun caz doar le bănuia sau confruntîndu-l, prin transfer şi identificare, cu propriile dileme.

Ziarele şi buletinele de ştiri bîrfesc situaţiile şi personajele zilei, oamenii politici şi măsurile luate de aceştia – o bîrfă în răspăr, cu o documentaţie subţire de mîna a doua, a treia, a zecea. Cenzura e singura care nu bîrfeşte; este mijlocul radical prin care bîrfa de orice fel, chiar şi aceea aluzivă (sau mai ales) este tăiată din rădăcini. Dar anumite tipuri de cenzură tot pornind de la bîrfă se petrec (sau chiar au drept corolar un tip de bîrfă cu consecinţe grave, a se vedea perioada „informatorilor” care contrar aparenţelor nu s-a sfîrşit acum douăzeci de ani), fiind punctul în care aceasta este tratată selectiv sau chiar interzisă, mai ales atunci cînd ajunge să spună lucrurilor prea clar pe nume (a se vedea cenzura în advertising, a reclamelor considerate atac la persoană sau categorie socială).

Dar toate aceste tipuri de bîrfă (exceptînd-o pe aceea de tip radio-şanţ, mama tuturor), se specializează de aşa manieră, încît trebuie să poarte alt nume. Şi astfel avem de-a face cu o emancipare a bîrfei: în literatură, discurs critic, jurnalism, publicitate.

Ce salt! Nana Floare ar fi oripilată. Bîrfa ei de la poartă regla mecanisme sociale, norme de conduită, sancţionînd greşelile – reale sau atribuite – ale cetăţenilor din proximitate şi, pe lîngă toate acestea despre care ea nu este în mod necesar conştientă, o ajuta să se simtă mai bine despre sine!

Bîrfa intelectualizată se auto-intitulează cultură, chiar dacă de periferie, nu reglează nici un mecanism social fiind o formă de exprimare „legalizată” şi marcată cu obligatoriu în anumite planuri de învăţămînt, în cv-urile organismelor politice şi pe ecranele de acasă ale tuturor.

Ce mai ştim despre crima studenţilor la medicină? Diseară, la ştiri, un nou episod.

***

Bîrfa generalizată e o telenovelă de prost gust, din care rămîne cel mult titlul, la indexul unei cărţi de istorie din viitor. Căci şi istoria, în momentul fierbinte al consemnării ei „la zi”, tot bîrfă se chema.

***

Cum se explică nevoia de bîrfă?
Simplu.
Oamenii sînt fiinţe vorbitoare. Ca să îşi poată exercita această capacitate uimitoare, trebuie să aibă subiecte sau subiecţi.
Oamenii sînt, de asemenea, fiinţe ierarhice. Ca să îşi găsească / stabilească locul pe scara valorilor, trebuie să se compare cu ceilalţi.
Oamenii au ambiţie şi orgoliu. Ca să îşi satisfacă aceste porniri, trebuie să stea deasupra celorlalţi. Măcar dintr-un anumit punct de vedere. Măcar pretinzînd.
Oamenii au imaginaţie. Dacă nu se întîmplă nimic, trebuie să inventeze.
Oamenilor le place să mintă.
Oamenii se iubesc doar pe ei înşişi.

Şi lista ar putea continua, mai ales că… (ştiaţi că M.V. e aşa şi pe dincolo, dar mai ales de o mizantropie fără margini?)

©M.V. Fishbones