Cîte ceva despre fotografie, în trei timpi. Sau timpuri.

A. a participat la un curs foto cînd era în gimnaziu. Pasionat, a continuat prin a-şi înnebuni părinţii, care au cedat pînă la urma şi i-au dăruit o Smena, sau o Leica de ziua lui. A continuat nestingherit developînd clişee prin dulapuri şi uscînd poze în pivniţa vecinului, apoi cîţiva (destul de mulţi) ani mai tîrziu a intrat la Arte şi a absolvit şef de promoţie cu lucrarea „Ceţuri apusene”, A3, alb negru. Apoi, fiindcă nimeni nu era interesat să îi cumpere / publice / expună fotografia „învechita, de peisaj anonim”, s-a reprofilat devenind fotograf de nunţi şi de copii şi ocazional de vederi pentru marile hoteluri din staţiunile balneare, trăind decent din veniturile sale modeste.

B. nu a fost interesat niciodată de fotografie, pînă cînd, pe la 19 ani, şi-a făcut adresă de mail, a prins gustul internetului şi a dat din întîmplare într-o dup-amiază, la net café-ul din colţ unde îşi cheltuia o bună parte din bursa de student, peste celebra operă a lui Eugene Smith pe care (sper) cu toţii o cunoaştem, reprezentînd doi copii care intră în pădure. A fost atît de puternic impresionat, încît şi-a cheltuit integral următoarea bursă pe un aparat digital de buzunar, un HP din prima serie, şi a început să urmarească copiii pe stradă şi prin parcuri. Aventura lui fotografică a ţinut abia cîteva zile, pînă cînd un părinte enervat la culme l-a luat de guler şi i-a făcut cunostinţă întîi cu pumnul, apoi cu prietenul său şeful poliţiei, care i-a confiscat aparatul şi l-a amprentat, punîndu-l să muncească în folosul comunităţii, ca măturător, două săptămîni şi jumătate, ceea ce l-a vindecat pentru totdeauna de inopinatul său hobby.

C. a crescut într-un mediu mic burghez, a făcut de bine de rău o facultate oarecare, şi într-o vară tot oarecare şi-a cumpărat un DSLR semi-profesional cu care să se poată umfla în pene printre amici şi să agaţe femei frumoase, altfel ştiind că nu are nici o şansă. Într-o zi la plajă, plictisindu-se, a început să îşi fotografieze picioarele, pe care ulterior, tot din plictiseală, le-a postat pe internet. Cîteva luni mai tîrziu toate revistele de gen îl publicau şi toate galeriile doreau să îşi umple pereţii cu el. Au urmat premii la concursuri de anvergură, interviuri şi contracte grase. A ajuns la Playboy, unde fetişul pentru propriile picioare s-a transformat în interes remunerat pentru alte părţi, mai tainice şi mai voluptoase, care, din fericire!, nu îi aparţineau.

Primul caz se întîmpla prin anii ’80, al doilea prin anii ’90 şi al treilea la începutul anilor 2000.

Spre sfîrşitul anilor ’00 însă, nu mai putem vorbi de cazuri, pentru că aparatele foto compacte şi dslr-urile s-au înmulţit, perfecţionat şi ieftinit, internetul vine acasă, nelimitat, în schimbul unei sume modice şi, prin urmare, toată lumea face poze. Şi le publică, indiferent dacă la mijloc e o pasiune, o necesitate organică de a înregistra toate strîmbăturile comoarei de trei ani sau pur şi simplu un gest turistic şi mecanic. Nu ar fi nici o problemă dacă nu s-ar considera, majoritatea, fotografi; dacă nu ar avea pretenţia să îi vadă toţi, să îi laude, să îi descopere, să îi cunoască. Nevoia de celebritate a individului apare în momentul în care începe să remarce despre sine că nu prea e bun de nimic.

Dar fotograf este acela care ştie cîte ceva despre înaintaşii lui pe bună dreptate celebri.
Fotograf este acela care ştie ce e clişeul, lat, îngust şi diapozitiv, şi cum se foloseşte într-un aparat analog; care are cîteva noţiuni despre reglajul unui Smena, developarea unui film, revelator, fixator, tipuri de hîrtie. Veţi protesta: acela e tehnician! O fi, dar asta nu îl îndreptăţeste pe pretinsul fotograf să fie ignorant.
Fotograf este acela care ştie să încadreze şi ştie cum trebuie să pice lumina, măcar pe faţa unui portar care vrea o poză de buletin.
Şi, în fine dar nu în cele din urmă, un fotograf trebuie să “simtă” istoria ascunsă într-un cadru oarecare, şi, mai ales, să ştie să o “povestească frumos” celorlalţi, rămaşi neofiţi. Adică să aibă talent.

În zilele noastre, majoritatea fotografilor de web ştiu doar că aparatul cutare face poze mai bune şi te obligă să înveţi mai puţină tehnică decît altele; că anumite subiecte sînt apreciate mai mult decît altele (ceea ce accelerează în mod îngrijorător succesiunea stereotipurilor); că dacă vrei să te remarci într-o comunitate fotografică, musai să cunoşti un program sau două de procesare ulterioară. Unii dintre ei au ajuns chiar la o înţelegere superioară a fenomenului, au încetat să facă fotografie şi au trecut la colaj, un colaj care ţine deja de arta plastică, implicînd folosirea tabletei grafice sau a schiţei scanate (din fericire, aceştia trebuie să aibă talent la desen!).

La sfîrşitul anilor ’00, ne confruntăm, vrînd nevrînd, cu o transformare radicală a fotografiei. Şi poate cu o selecţie “naturală” a adevăraţilor fotografi, pe de o parte, şi a artiştilor “noului curent”, pe de altă parte, din mulţimea înregistratorilor de momente domestice, turistice şi penibile, care parazitează (pentru o vreme doar, sint sigură), generosul şi accesibilul www.

Din anii 2010 încolo, se poate întîmpla orice. O catastrofă de proporţii ar putea şterge din istorie, ca şi cînd nu ar fi fost, toată arhiva dependentă de pc, mac şi reţea şi ar trebui să ne întoarcem, din lipsa memoriei personale şi din lipsa cantităţii enorme de informaţie salvate pe suport electronic în ultimele două-trei decenii, la film, la aparatul analog al străbunicului, la stilou şi cerneală, la Dacia 1300 (sau chiar la trăsură), la blocul de desen şi la sculpturile în piatră, lemn, lut. Şi chiar la umblatul desculţ. Pe undeva, mi-ar plăcea la nebunie.

Drept consecinţă, fotograful de bătături şi tufişuri ar fi uitat, iar vederile bătrînului nostru prieten A. ar fi, dintr-o dată, la mare preţ. S-ar produce o epurare sănătoasă, atît a artei, cît şi a lumii, analfabeţilor de toate felurile indicindu-li-se clar locul care li se potriveşte. Iar prietenul nostru B. ar putea să uite că din pricina mentalităţii bolnave a unei epoci în declin, a fost obligat să îl asocieze pe Smith cu pedofilia şi chiştocurile de ţigară aruncate pe trotuar. Şi ar putea, în sfîrşit, să îşi îndeplinească visul cel mai arzător: o cameră obscură, la subsolul căminului studenţesc devenit, prin forţa împrejurărilor dezastruos de favorabile, Bibliotecă.

Partea cea mai frumoasă ar fi că, odată cu dispariţia lumii virtuale, toate imaginile mediocre ale lumii reale ar dispărea, iar oamenii ar preţui-o mai mult, fiind obligaţi să se deplaseze din scaunul comod şi să o vadă… cu ochii sau cu lentilele lor. Terra ar putea avea o şansă, în definitiv. Dar despre lumea de după “marele erase”, altă dată.

(Apropo: v-aţi listat capodoperele?)

©M.V. Fishbones