Gropari, antreprenori. Firme de pompe funebre

Cunoaşteţi, desigur, cu toţii, parabola talanţilor. Pentru reîmprospătarea memoriei de copii duşi cu forţa la slujba din duminica a 33-a, o voi cita:

Un om plecînd departe, şi-a chemat slugile şi le-a încredinţat averea sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul. Fiecăruia după puterea lui şi a plecat. Îndată, mergînd, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a cîştigat alţi cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi talanţi a cîştigat alţi doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pămînt şi a ascuns argintul stăpînului său.

După multă vreme a venit şi stăpînul acelor slugi şi a făcut socoteală cu ele. Şi apropiindu-se cel ce luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicînd: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am cîştigat cu ei. Zis-a lui stăpînul: Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău.

Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am cîştigat cu ei. Zis-a lui stăpînul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.

Apropiindu-se apoi şi cel ce a primit un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. De aceea, m-am temut şi m-am dus de am ascuns talantul tău în pămînt; iată ai ce este al tău. Şi răspunzînd stăpînul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde nu am semănat şi adun de unde nu am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobîndă. Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai dinafară. Acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor”. (Matei 25,14-30).

Sintetizînd, avem aici nişte oameni dăruiţi cu talanţi (talant, talanţi, s.m. 1. Unitate de măsură pentru greutăţi, de mărime variabilă, folosită în Grecia antică. 2. Monedă de aur sau de argint, cu valoare variabilă, folosită în Grecia antică. – Din sl. talan~ut~u.) Termenul este folosit în sensul 2, deci fiecare a avut la un moment dat monede “cu valoare veritabilă”. Unul s-a gîndit să o păstreze ca pe un fel de amuletă norocoasă, şi ca să se asigure că nu o va pierde, a îngropat-o. Ceilalţi s-au gîndit că ar face mai bine să o investească. Primul, evident, nu a cîştigat nimic, decît poate noroc pe ici pe colo, la jocuri sau în dragoste, dar despre asta nu ni se spune, ni se spune doar cît de rău a ajuns. Ceilalţi, întreprinzătorii, au fost răsplătiţi pentru investiţia lor cu o mulţime de alţi talanti, noi şi sunători, obţinînd după cum se vede şi aprecierea – imediată şi a posterităţii.

Dar, ca orice parabolă care se respectă (parabolă, parabole, s.f. 2. Povestire alegorică cu un cuprins religios sau moral; pildă; p. ext. exprimare alegorică, afirmaţie care cuprinde un anumit tâlc; fabulă, alegorie. – Din fr. parabole, lat. Parabola), înţelesurile ei merg mai departe de simpla clarificare a funcţionalităţii şi semnificaţiei obiectului în discuţie (aici talantul) şi împart omenirea, să zicem, în gropari şi antreprenori.

Groparii sînt acei oameni care au de-a face cu moartea la modul închis, sînt figuri emblematice înrudite în plan ortografic cu punctul. Groparul este acela care închide povestirea, pune crucea, scrie mare cu alb, pe ecranul negru, SFÎRŞIT. Groparul însuşi, printr-o prea strînsă convieţuire cu moartea, este un individ lipsit de orizont, de speranţă, de abilitatea de a visa, de a transgresa prezentul imediat, de a-şi pune nădejdea în ceva de dincolo de limitele contextului său. În alte cuvinte, groparul este figura tipică a celui care nu se dezvoltă, nu creşte, nu înaintează, ci renunţă. Vorbesc de o categorie, nu de un individ în carne şi oase, nu de o meserie (căci există în viaţa reală gropari posesori de tolbe pline vîrf cu poveşti care, dacă nu îţi ridică părul pe spinare, în mod cert te împing să îţi pui întrebări şi să îţi imaginezi lucruri de care nu te credeai capabil; dar despre aceştia, cu altă ocazie).

Revenind, categoria gropar cuprinde mai bine de jumătate din omenire, compusă din indivizi (în carne şi oase) care au venit pe lumea asta cu oareşice daruri. Talanţi. Talente. Adică un potenţial, o capacitate înnăscută de a se dezvolta şi chiar de a atinge performanţa într-o direcţie sau alta. Ca, aparent, noi toţi. Din păcate aceştia, spre deosebire de cealaltă jumătate, aflată aici sub categoria antreprenorului, îşi ocupă viaţa făcînd ceea ce a făcut şi primul om din parabolă, adică ceea ce ştiu ei mai bine: îşi păzesc acest potenţial, îl îngroapă. Şi apoi aşteaptă.

De unde această pornire? Din frică? Din speranţă sau miză pe noroc? Dintr-o încercare de adaptare la o lume în care au sosit “prea buni” pentru ea, dintr-o greşeală oarecare? Nimeni nu ştie, dar fiecare ipoteză în parte conţine dramul ei de adevăr, şi anume:

Ipoteza 1: frica – un individ se naşte, să zicem, cu talentul acrobaţiei, dar părinţii îi induc de mic copil ideea că e periculos să întindă o sfoară între două grinzi şi să meargă în echilibru pe ea (mai tîrziu, după ce se va fi trezit prea tîrziu, individul respectiv ar putea sfîrşi spînzurat, printr-o ironie care uneşte cele două capete ale vieţii şi care face din el, cel puţin, “norocosul” glorios de o zi pe prima pagină a unui ziar de scandal sau vedeta cea mai recentă a ştirilor de la o anumită oră sau televiziune).

Ipoteza 2: individul îşi îngroapă talantul din speranţă / din miza pe noroc. Să zicem că personajul nostru se naşte cu talent la dans, într-o familie aparţinătoare unei secte care condamnă această formă de artă şi refuză să o practice pînă şi la nunţi. Odrasla nu îşi îngroapă talantul imediat, sau îl îngroapă “pentru o vreme”, în speranţa că, privindu-l din cînd în cînd pe ascuns şi bucurîndu-se la vederea lui, acesta va fi bine păzit de intrasingenţa “fraţilor”, pînă în ziua în care, major fiind, el va putea fugi cu talantul şi îl va putea investi cu succes departe de ei. Acesta poate fi un caz tipic de speranţă şi miză pe noroc. Dar în ziua majoratului şi implicit a evadării, nefericitul gropar va descoperi că picioarele i s-au strîmbat de la atîtea îngenuncheri la adunări, că îl doare mijlocul din, aparent, aceleaşi motive pioase, că nu a apucat să înveţe nici o tehnică predată într-o şcoală de profil, că exersatul pe ascuns, pe baza numai şi numai a darului său nativ, i-a răpit din graţie şi i-a indus tot soiul de mişcări greşite faţă de canon (căci, ca şi practicarea unei religii, dansul are canoanele lui), şi că, în ultimă instanţă, singurul noroc pe care mai poate miza este acela de a se face remarcat într-un circ sau într-un teatru experimental. Şi ajunge contabil la operă, ca să poată regreta tot restul vieţii că nu a încercat să scape de sub tutelă din fragedă pruncie, fugind cu compania de balet care dădea reprezentaţii, anual, în satul de baştină. Ori, dacă nimereşte într-un oraş mare şi ostil, se face freestyler la metrou.

Ipoteza 3. Poate că pînă acum vi se pare că am bătut cîmpii (dar acesta e talantul meu, stimabililor, şi îl investesc şi eu cum pot împuind capul cui vrea să citească), însă ipoteza 3 este, deşi paradoxală, cea mai frecventă. Cel mai adesea, groparul nostru îşi îngroapă talantul pe vecie, nu fiindcă ar fi fost descurajat, ci dimpotrivă. Majoritatea “groparilor de carieră” (!) sînt acei copii de familie “bună”, pe care părinţii îi încurajează de mici în exercitarea propriilor talente, lăudîndu-se cu ei pe unde apucă şi într-un asemenea hal, încît fie îi transformă în maimuţe de distrat musafirii, fie le induc pe nesimţite ideea că sînt geniali, că fiind geniali nu trebuie să îşi exerseze talentele, doar să le afişeze, şi chiar (cazul cel mai tragic) că fiind geniali, sînt prea buni pentru lumea aceasta, care nu îi merită şi căreia nu ar trebui sub nici o formă să îi dea satisfacţie, înfrumuseţînd-o cu performanţele lor. Rezultatul este un mizantrop mediocru, care se opreşte din evoluţie în mod voit şi şade nemişcat pe mormîntul talantului său, preocupat să nu care cumva să dea din întîmplare o bălărie din el şi să fie, prin aceasta, dat de gol. Sau poate dimpotrivă, făcînd semne vizitatorilor întîmplători, încearcă să facă din mormîntul talantului său un loc de pelerinaj, ca să li se poata plînge tuturor: aici dedesubtul meu zace un mare talant, pe care nu am vrut să îl folosesc şi acum mor de jale şi de ratare! Sau: aici zace un geniu neînţeles, pe care voi tîmpiţilor nu meritaţi să-l fi cunoscut vreodată. Aceştia sînt groparii cei mai penibili.

Există şi cazuri, (ipoteza 4: din greşeală) rare, cînd omul dăruit cu talant nu ştie că îl are, pentru că nu este nimeni în jurul lui să observe, să îi spună, să îl încurajeze şi să îl ajute să crească. Acestea sînt cazuri în care, de obicei, este de vină absenţa (la propriu sau la figurat) a familiei, şi, bineînţeles, societatea, indiferenţa ei de facto în ciuda aparenţelor sforăitoare şi televizate, la soarta tuturor orfanilor şi părăsiţilor. Aceştia sînt groparii inocenţi, care trăiesc din munca pe care o fac, atîta doar că nu este munca pentru care s-au născut, şi prin urmare îşi petrec viaţa urînd-o şi urîndu-se, şi întrebîndu-se mereu de ce au mai venit pe lume. Majoritatea sînt prea oneşti şi prea sănătoşi la cap ca să ia măsuri extreme de rezolvare a acestei probleme, prea precauţi şi prea modeşti ca să încerce să găsească singuri ceea ce nimeni niciodată nu le-a dat de bănuit că ar avea – vreun har sau vreo calitate ieşită din comun. Dar nici unul din ei nu reuşeşte să se împace cu sine şi să ajungă la liman, sau măcar, din întîmplare, la talantul lui. Aceştia sînt singurii pe care trebuie să îi deplîngem.

Din cealaltă categorie, a antreprenorilor, înrudiţi din punct de vedere ortografic cu două puncte, figuri emblematice ale deschiderii, continuităţii şi acensiunii, fac parte atît indivizii dăruiţi nativ cu talant, încurajaţi sau nu de familie şi societate şi al căror drum spre încununarea propriului potenţial este mai mult sau mai puţin lin, în funcţie de context, dar care în fine, reuşesc, cît şi (atenţie! aici se strecoară un al treilea personaj, care nu apare în parabolă pentru simplul fapt că pe vremea cînd s-a scris parabola, societatea se baza printre altele pe legea implicită a respectului pentru proprietate fizică şi intelectuală şi se temea de o pedeapsă providenţială, în caz contrar!) – indivizii care se nasc fără nici un talant, dar care doresc să aibă unul sau pretind că ar avea unul şi pe care contextul, întîmplarea, ambiţia comunităţii din care fac parte, sau propria ambiţie (şi dacă sînt dăruiţi cu ceva, apoi acel ceva este ambiţia, nemăsurată, nesăţioasă, încrîncenată şi lipsită de scrupule), îi dăruiesc din plin cu talanţi “bine spălaţi”, de ordin social, psihologic şi adesea chiar material.

Pe cei dintîi, indivizii dăruiţi care reuşesc să se dezvolte în mod natural în sensul darului cu care au venit în lume, îi vom numi doar antreprenori, pentru că investesc ce au şi se bucură de roadele acestei investiţii oneste. Despre ei nu sînt prea multe de spus, cu toţii fiind mai mult sau mai puţin mulţumiţi cu ceea ce fac (şi fac bine). O parte din ei (puţinii aleşi) se remarcă, devenind puncte de reper pe termen lung şi foarte lung (profesori respectaţi, savanţi celebri, inventatori şi descoperitori, filosofi, artişti geniali), iar de la unii se revendică în cea mai mare măsură cultura, ştiinţele, tot ceea ce are valoros civilizaţia umană, precum şi ceea ce numim îndeobşte progres.

Pe ceilalţi, lipsiţi de talant dar pretins dăruiţi, îi vom numi firme de pompe funebre, pentru că lucrează “în asociaţie”; ei nu mai sînt persoane fizice (individuale), ci “persoane juridice”, adică (biblic vorbind) legiuni, indivizi purtători de măşti, plurali, versatili, foarte adaptabili, iar toate aceste calităţi nu vin din sursa vreunui talent originar, ci dintr-un instinct de supravieţuire şi dominaţie pe care îl au şi animalele, dar pe care, spre deosebire de animale, îl folosesc mai mult decît au nevoie şi de cel mai des în detrimentul celorlalţi, mai exact: pe cheltuiala antreprenorilor, a bieţilor gropari şi chiar a civilizaţiei de pînă la ei. Unii o duc bine şi au o viaţă aparent liniştită, mimează moralitatea şi respectabilitatea, mimează profesionalismul, “se ajung” repede şi creează pseudo-mituri de tipul “succesului american”, al “best-seller-ului”, al “omului de afaceri caritabil”. Alţii devin celebrităţi de carton, politicieni corupţi, plagiatori. O mică parte, şi cea mai nocivă, dă lumii dictatori, terorişti, criminali de război, criminali în serie neprinşi, falşi mesia, rămaşi în istorie pentru actele lor teribile. S-ar putea spune despre mulţi dintre aceştia că au venit în lume cu nişte talanţi, dar numai gropile lor metamorfozate în seifuri masive îi conţin, şi aceia sînt din nefericire cît se poate de reali şi de bine curăţaţi, ba cu sînge, ba cu droguri, ba cu praf de puşcă, ba, uneori, chiar cu rahat.

Şi uite aşa, parabola talantului ne acoperă, de bine de rău, pe toţi. Deasupra tuturor stă însă Marele Gropar, primul din spiţa acelora cu multe poveşti înţelepte în tolba plină vîrf. Adam e primul lui talant şi singurul care ar fi meritat îngropat imediat din pricina slăbiciunii sale, dar care, îngropat prea tîrziu, a rodit o grămadă de bălării. Şi cîteva buruieni de leac, pe ici pe colo. Şi un măr, al nefericirii şi declinului, ieşit din sămînţa mărului cunoaşterii, care i-a rămas în gît ca un os de peşte. Dar despre toate acestea… în burta altui chit.

***

Am discutat talentul, nu inteligenţa, chiar dacă de la un punct s-ar putea pune între ele semn de interdependenţă, întrucît trebuie, pe de o parte, să fii inteligent ca să îţi poţi investi talantul în mod corespunzător, şi, pe de altă parte, să ai deja un talant care să împiedice inteligenţa să facă din tine un monstru sau un nebun hilar.

În afara categoriilor analizate, poate fi depistată încă una, mixtă, a acelora veniţi în lume ca posesori de mai mulţi talanţi, de mărimi, valori şi din materiale diferite. Aceştia ajung fie gropari, în măsura în care nehotărîndu-se asupra nici unuia, îi îngroapă pe toţi, fie antreprenori de succes investind unul şi bun, fie firme de pompe funebre falimentare pentru că au investit fiecare talant parţial sau în direcţia greşită, din motive sau în scopuri îndoielnice. Aceştia din urmă nu ştiu niciodată ce vor, şi de aceea îşi fixează drept ţintă banii, considerîndu-se împliniţi doar dacă reuşesc să se îmbogăţească, sau măcar să trăiască bine, folosindu-se de unul sau de toate talentele pe care le au.

Bineînţeles, există şi oameni născuţi fără talant, crescuţi fără pretenţia de a avea unul cu tot dinadinsul, şi care prin urmare nu sînt nici gropari, nici antreprenori, nici firme de pompe funebre. Chiar dacă vi se pare că îi întîlniţi la tot pasul, sînt foarte puţini.

***

Parabola suportă şi transmite o seamă de alte interpretări şi semnificaţii, de natură mai degrabă spirituală decît socială. Dar de ele s-au ocupat deja alţii, mai avizaţi. Morala este, oricum, una foarte clară: dacă ai un talent, foloseşte-l, fără să te preocupe prea mult dacă vei fi tu, sau altul, acela care se va bucura de roadele lui.

©M.V. Fishbones