Consum, deci exist

În zilele noastre, personalitatea cuiva (nu temperamentul, atenţie!) se creionează în funcţie de: ce şi cum mănîncă (adică de alimentele care îi plac), cum şi de unde se îmbracă (adică de hainele care îi plac), ce muzică ascultă (adică de trupele care îi plac), ce obiecte utilizează (adică ce gadget-uri şi-a mai luat), ce proprietăţi are (casă, unde, cîţi metri pătraţi / maşină, ce, cît de veche sau nouă şi în ce condiţii), ce sport practică, ce cărţi citeşte, ce site-uri vizitează, prin ce locuri umblă şi ce job are (asta dacă nu e sedentar, dacă citeşte cărţi sau doar reviste, dacă navighează pe net în mod organizat, dacă timpul şi finanţele îi permit să călătorească sau doar să bea în cluburi, dacă este fericitul posesor al unui contract de muncă pe termen nedeterminat).

Omul nou este un consumator sau un fan. Mai puţin un creator / cercetător / descoperitor. Asta şi pentru că avem parte zilnic de creaţii repetitive şi capodopera e un fel de ac în carul cu fîn, cercetarea e un apanaj academic şi descoperirea e mai degrabă o dezvoltare a vechilor descoperiri şi accentul cade pe medicină (sînt atîtea boli de eradicat!) şi pe astronautică (iar asta e apanajul NASA şi al altor organizaţii mamut, mai mult sau mai puţin masonice, deci extrem de selective).

Omul nou este şi mai puţin un gînditor, fapt întîmplat dintr-o comoditate marcată de obsesia pentru confort şi de apetenţa pentru lene. Ca să consumi sau să foloseşti ce îţi place e simplu. Cu cît mărcile folosite sînt mai celebre, cu atît eşti mai “cool”, mai adaptat vremurilor în care trăieşti. Extrema cealaltă – cînd mărcile folosite sînt obscure, muzica ascultată se încadrează într-un curent de periferie, preferinţele alimentare merg într-o direcţie ecologică, şi locurile vizitate sînt mai greu accesibile – este şi ea aducătoare de satisfacţii, transformă individul într-un “caz”, într-o ciudăţenie, şi asta – iarăşi – este “cool” şi se întîmplă fie în cazul în care individul cu pricina nu are bani suficienţi (devenind automat un “artist”), fie în cazul în care are mai mult decît suficienţi (şi atunci îşi permite ciudăţenii inaccesibile mulţimii, devenind un fel de “ales”), fie îşi refuză micile plăceri pentru a-şi construi o carieră care nu presupune eforturi extraordinare ci doar contexte avantajoase, şi atunci devine fericitul posesor al unui munte de bani care, da, îi permite să poarte, să deţină, să facă, să viziteze tot ceea ce 90% din restul populaţiei nu poate (şi atunci nu mai contează dacă are sau nu o personalitate, fiindcă este deja una).

Omul nou se dă pe net, eventual îşi face un blog sau o pagină pe facebook, şi se descrie folosind cuvinte magice: Converse / albastru electric / muzică electronică / drum’n base / Cocorosie / fotografia nu-ştiu-cui, a lui Diane Arbus că tot am văzut-o recent pe Kidman în rolul ei, adaugă linkuri spre site-urile puţinilor creativi, insertează videoclipuri, participă la teste de toate felurile (aşa-zisele quizz-uri) care îi certifică anumite cunoştinţe întîmplătoare ridicîndu-le la rangul de cultură sau îi oferă gratis oracolul propriei individualităţi, care nu reprezintă decît reformularea răspunsurilor pe care le dă el însuşi. Omul nou îşi creează un avatar şi încearcă să îi convingă pe ceilalţi că seamănă cu personaje din filme de box office.

Omul nou îşi cumpără o cameră de buzunar şi începe să facă click la modul compulsiv-obsesiv, apoi revine la calculator şi din cîteva alte clickuri îşi publică “opera” pe world-wide-web, aşteptînd cu sufletul la gură ca prieteni sau străini de aceeaşi factură să îi confirme că e original şi că în el zace un artist sau chiar un geniu nedescoperit.

Omul nou citează şi apasă butonul. Nu citeşte (fiindcă lecturile adevărate dau bătăi – şi dureri – de cap) decît blogurile altora ca el, revistele despre cum să te îmbraci, unde să mergi, ce să mănînci, ce obiecte să îţi mai cumperi şi ce să vezi la cinema ca să fii la modă, revistele cu articole despre unde să cinezi şi unde să te înfrumuseţezi în oraşul tău, şi poate revistele care vin împreună cu cd-uri la preţ redus sau cărţi frumos copertate pe care trebuie să le ai neapărat în bibliotecă (fără a fi obligat să le şi deschizi). Uitam: lista poate continua cu acele cărţi foarte bine vîndute, cu funcţie de oracol şi ele, despre cum să ai succes, cum să vinzi, cum să manipulezi mulţimea, cum să îţi creşti copilul şi cum să trăieşti ca să te menţii în formă, pe care omul nou le înghite pe nemestecate fiindcă nu este sigur pe sine.

Omul nou nu este prost, să ne înţelegem; o dovadă clară de inteligenţă practică este simplul fapt că ştie cum să se potrivească mediului şi timpului în care trăieşte. Omul nou este doar leneş, indulgent cu sine şi narcisist. Prea leneş să citească o carte şi totuşi îndeajuns de inteligent să treacă televizorul în plan secund, pentru că transmite prea multe ştiri de genul fapt divers şi prea multe emisiuni cu “vedete de carton” care se fac de rîs în direct sau (mai rău) chiar şi după nenumărate montaje; suficient de inteligent să aleagă, în faţa calculatorului, ce vede şi ce nu. Ocazional, omul nou urmăreşte totuşi cîte-o emisiune sportivă şi aleargă el însuşi prin parc, unde sînt şi fete frumoase pe role, şi băieţi cu placă de skate, sau după autobuzul care îi permite să facă, una peste alta, şi economie. Pentru că omul nou ţine la condiţia lui fizică, la propriul buzunar şi chiar la planetă, mănîncă puţin şi în general prost, adică alimente “dietetice” de la McDonalds sau KFC, mai ales atunci cînd umblă prin mall-uri să cumpere ultimul Harry Potter pentru copii (şi ei consumatori de mărci cu personalitate!), ultimul joc 3D pe calculator, o solniţă de la Ikea sau ţinute business pentru uşurarea drumului spre un birou mai bun.

Ce se întîmplă cu gînditorul? Ce se întîmplă cu memoria? În trecut, nu era o dovadă de snobism să ai cunoştinţe într-un domeniu sau altul; era doar un lucru folositor. Nu era un semn de snobism nici să ai principii şi opinii serioase (şi) în alte privinţe decît în politica transmisă la ştiri, fotbal şi anecdotele zilei. Era în schimb un semn de prost gust să menţionezi, de fiecare dată cînd întîlneai pe cineva, că ţie îţi place să porţi Adidas sau Nike sau cizme de cowboy în miezul verii, să mănînci pizza cu fructe de mare, să bei Pepsi, să asculţi pop, să urmăreşti fără abatere un anumit serial, să foloseşti o anumită vopsea de păr, sau să transmiţi fără jenă prietenilor ce prostie a mai spus cutare la serviciu, sau ce diaree verde a avut de dimineaţă copilul, acasă.

Memoria contemporană este plină pînă la refuz cu nume de produse.

Casa contemporană e plină ochi cu alimente şi obiecte la modă şi produce un sac de gunoi, cel puţin, pe zi.

Omul contemporan este unic prin preferinţele pe care le are şi le afişează (dar care sînt totodată şi preferinţele generale).

Comunicarea se realizează prin e-mail, messenger, iar într-o situaţie de faţă în faţă, prin gesturi, monosilabe sau/şi interjecţii ca reacţie la: ce poartă celălalt, ce beau sau mănîncă împreună, la ce concert s-au adunat, pe unde au mai fost, ce venituri mai au, ce şi-au mai luat, ce perspective de avansare sau reziliere îi aşteaptă, ce meci au mai văzut şi ce s-a mai întîmplat cu personajul X în serialul Y sau cu colegul X în ziua Z.

Opiniile sînt exprimate în formula http://cutare-a-zis.com sau, într-o situaţie de faţă în faţă prin formule sintetice şi concludente, mai mult sau mai puţin argotice sau angloide de tipul: naşpa, mişto, cool, tare, nasol, habar n-am, ce mă tot iei la întrebări? get a life!

Priorităţile contemporane sînt, în această ordine: corp impecabil sau măcar suportabil, stil vestimentar, bani, carieră, obiecte care transferă personalitate, celebritate în cercul de prieteni sau în cercuri mai largi pe baza tuturor acestora, o tipă/un tip compatibil (care are, adică, aceleaşi preferinţe şi gusturi), poate o familie… şi uite aşa devenim membri maturi şi responsabili într-o societate de staniol unde totul e auto-referinţă, cerc vicios, parazitism cultural, poluare mentală, citat la citat… Involuţie.

***

Exemplele sînt absolut aleatorii şi în general m-am ferit de ele. Mărci de pantofi, nume de magazine de haine şi modele de maşini, titluri de reviste pentru femei, ultimele găselniţe în materie de îngrijire corporală sau domestică, ultimele apariţii telefonice şi ce seriale mai rulează la TV în ultima vreme, asta ştiţi şi voi.

Orice asemănare cu persoane cunoscute este absolut întîmplătoare (şi posibilă, fiindcă toţi semănăm între noi).

Rîndurile de mai sus nu reprezintă o critică, ci o sumă de observaţii.

Eu port negru, îmi place rockul alternativ, am un job oarecare în… advertising, în ceea ce priveşte veniturile mă încadrez în categoria “artist”, sufăr de serioase accese compulsiv-obsesive în faţa calculatorului şi a aparatului foto, producţiile mele seamănă în multe privinţe cu alte x producţii de gen de pe www, citesc cărţi adevărate, dar o fac inconsecvent şi superficial, mi-e lene să îmi exprim verbal, chiar şi în cercul de prieteni, puţinele opinii pe care le am, îmi lipseşte simţul umorului, călătoresc din inerţie şi mai mult dusă de alţii decît din proprie iniţiativă, mai nou sînt victima dietelor şi tocmai mi-am umplut pagina de blog cu linkuri către paginile altora.

Aşa că textul de faţă poate fi considerat foarte uşor unul auto-referenţial şi narcisist şi nu e cazul să începeţi să gîndiţi prea mult pe tema asta. (Un Nurofen sau un Advil, ceva?)

©M.V. Fishbones